Mie complementul mult, dupa verbul a iubi, adica »te iubesc mult », imi pare ca nu mareste, ci diminueaza sentimentul si intensitatea rostirii. Te iubesc e rotund si complet. Te iubesc mult e dulceag, conjugal, bifeaza o datorie, e demonstrativ si cumva gol. Te iubesc e plin de semnificatii si de emotii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Uneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat. Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai… Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar. In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, « ce ma taia capul », neascultand vocea societatii, acel cor care zice « ar trebui sa…« , « majoritatea fac asa… ». Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea « cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment? ». Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: « dar cum ar fi fost daca… » Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor « cum ar fi fost daca », ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: « Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat… » As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim… Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat. Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema. Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema. Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta. Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in « paradis »,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…). Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa. Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac. Uneori, daca nu stii cand sa pleci… Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort. Si pentru cine nu…

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…