Sa nu spargi

​Nici cand ma enervez nu arunc cu obiecte și nu sparg voit nimic. Ma ingrozeste violenta, de orice fel. Și fizică și verbala. O singura data in viata am aruncat cu ceva, aveam vreo 23 de ani, si putina minte, cred. Si am regretat intotdeauna. Ma certasem cu Philippe, plecase si ma lasase cu cosul de cumparaturi (comun, al cuplului) in hipermarket. Apoi a aparut acasa cu un inel de aur cu o piatra mare si cu un parfum de la Dior. Nu il purtam, era un parfum prea greu pentru varsta mea, insa il alesese pentru nume: Tendre Poison (otrava dulce). M-am enervat atat de rau, incat am dat cu ele de pamant. M-am speriat imediat dupa, ca puteam sparge piatra inelului (desi era in cutiuta lui de catifea). Pe vremea aceea purtam doar bijuterii mici, aproape insesizabile, inele subtiri, iar acel inel cu piatra mare nu-mi semana. A doua zi ne-am impacat, am acceptat cadourile dar le-am schimbat. Bijuteria cu vreo 3 mai mici, si parfumul cu ceva ce purtam.

eram mica, cred ca am exagerat cand am zis 23 de ani, probabil  aveam 20. Chiar nu purtam bijuterii mari. 

Si mai e o circumstanta pentru care m-am enervat, de fapt cea principala. Eu eram studenta, el intr-un lung si obositor divort. Nu stateam prea roz financiar. Iar sa cumpere lucrurile alea era o inconstienta din partea lui, la ora aceea, dincolo de forma lor… Și  ca idee, eu nu astept bani de la nimeni, si m-a enervat ca stiu cum ne era atunci, iar gestul lui a fost inconstient 🙁 Nu-s genul sa am nevoie de asa cadouri pentru impacare. Era nebun, uneori.

Foto Sulyok Imaging

Directa a la Mirandolina

27august2016gmNu am apropouri, eu chiar zic direct când vreau ceva sau gândesc ceva. Nu bat NICIODATĂ șaua să priceapă iapa,  mi se pare o prostie imensa. Ca tu vrei ceva, si zici nu stiu ce, si te astepti ca interlocutorul sa inteleaga. Nu, pe bune? si vorbirea de ce s-a inventat?
Nu, nu bat saua sa priceapa iapa.  E o lecție învățată demult tare.
Asa ca eu daca vreau sa beau o cafea cu cineva, ii zic. Dar daca ii zic cafea, e cafea 🙂 Daca vreau altceva, zic altfel. Ca de aia s-au inventat atatea cuvinte, atatea nuante, atatea lucruri.
In fine, astea sunt detalii. Ca idee, eu nu fac apropouri. Eu spun pe sleau cand am de spus, de bine sau de rau 😉 Cu mine, stii pe ce picior dansezi. Daca sunt suparata, iti spun. Si spun si de ce…. ca nu ma rabda inima.
Nu, nu dau de inteles. Nu sorb preocupata din paharul de apa plata cu lamaie, privind piezis si asteptand ca tu sa intelegi.
Merci, Jean Paul. cum ar veni, iubitul meu francez, unul din oamenii care au ajutat la devenirea mea ca femeie, din copilul care eram.
El mi-a zis ceva foarte important, ca eu eram praf, aveam educatia si gandirea romaneasca clasica tampita. Aia care iti dicta sa taci, sa astepti, sa te lasi curtata.
Omul mi-a zis clar: nu e nimic gresit sa ma suni si tu. Suna cel care vrea sa-l auda pe celalalt. Nu o sa te dispretuiesc pentru asta, ci o sa ma bucur ca ma suni si vrei sa ma auzi.
Ca asa, domnisoare neinvitate la dans, timide pe langa perete, cunoastem destule 🙂
Sa ne intelegem: nu invit la dans, aici inca totusi e apanajul barbatilor.
Dar daca vreau sa spun ceva cuiva, spun. Gasesc un mod sa discut, cuvintele sunt teritoriul meu. Nu, nu astept sa te prinzi tu dintr-o privire piezisa si o scuturare de bucle….