iarba

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mda, elefantul de pe tort nu e Piedone insasi, ci elefantul de iarba a aceluiasi primar… Geniala prietena mea aseara, in masina, cand treceam pe la intersectia de la Eroii Revolutiei. Desi ii povesteam ceva dragut, zice « Scuza-ma te rog ca te intrerup, dar acela ce e? Un elefant? » si izbucneste in ras. « Am vazut ca ai scris tu ceva pe blog, dar nu le vazusem« , si ne-am minunat impreuna. Am ras, desi era de plans. Si tocmai ne uitaseram impreuna la niste fotografii din calatoria ei. Shanghai, un oras intr-o tara comunista…. Nu va spun cum era. Azi mi-am zis ca merita sa ma duc sa fotografiez  elefantul si restul ororilor, in cazul in care nici altii nu le-au vazut. Nu exagerasem cu absolut nimic in exprimarea de acum cateva zile: « Ce a mai stiut sa faca? Sa puna niste ridicole statuete din pomisori si iarba in toate intersectiile, niste coloane romane cu lumini in alte intersectii, niste palmieri la Constantin Brancoveanu, niste bolovani la Eroii Revolutiei, niste mineri din iarba, cu dinozauri, girafe si alte porcarii tot acolo. (in paranteza fie spus, orice decorator, peisagist, designer, ar fi recomandat macar ceva mai coerent- coerenta intre ele, zic). » Deci nu exagerasem cu nimic. Era doar trista povestire a unei realitati plantate in mijlocul unei intersectii circulate. Acolo sunt, claie peste gramada, o girafa, un dinozaur, un elefant, niste mineri, bolovani peste tot, si cireasa de pe tort… dar va las sa descoperiti. Va rog sa observati bolovanii aceia din toate fotografiie. Probabil ca au costat scump. Si cum va spuneam, urmeaza cireasa de pe tort…. … un pom cu totul si cu totul de plastic. Kitch-ul cel mai groaznic, adunat intr-o singura intersectie bucuresteana. O amestecatura de prost gust, nici macar cu o coerenta intre elemente. Capitala europeana, cum spuneam. Concluzia? Suntem niste papagali, frate. In timp ce altii fac autostrazi, drumuri suspendate, sosele cu 6 benzi pe sens, zgarie nori, in timp ce altii construiesc cate un etaj in 3 zile, noi facem figurine din iarba si caram bolovani in intersectii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It