Onoarea, uneori uitata

Cred ca unul din cele mai sinistre lucruri pe lumea asta mi se par prietenii care dupa ce se cearta incep sa improaste in public cu detalii private, care ranesc. M-a ferit Dumnezeu de asa “prieteni”, sau poate ca m-am ferit si singura. Cat despre mine, daca, prin absurd, m-as supara pe un prieten, n-as face niciodata circ din acesta, dezvaluind lucruri care l-ar atinge pe celalalt. Ah, ca sunt foarte suparata, ca imi reglez conturile cu respectivul/respectiva in privat, da. Dar sa ma apuc sa “dau din casa”? Niciodata. Mi se pare unul din cele mai necavaleresti lucruri, asta ca sa folosesc un eufemism.

Fiind apropiat de cineva, implicit ii devii intim. Implicit afli lucruri despre el/ea, nu neaparat rusinoase sau nemarturisibile, cat private, din acelea pe care oamenii doresc sa si le tina pentru ei. E trist si dureros ca atunci cand nu mai esti prieten, din indiferent ce motiv ar fi, sa te apuci sa le dezvalui public, sa le faci subiecte de discutie, sa le transformi in arme cu care sa il ranesti pe cel cu care, pana mai deunazi, erai tovaras la catarama. Este mizerabil sa faci asa ceva, in indiferent ce circumstante. E vorba de onoare, de fair play, de cavalerism. De ceea ce iti datorezi tie, in primul rand, pana la ceilalti.
Stiu, tradarea face parte din oameni, din pacate. Din unii, cel putin. Dar tradarea este josnica, si ea este cu circumstante agravante cand te tradeaza apropiatii. Sau fostii apropiati.

Urat. Mi-a cazut din nou sub ochi o discutie in care se petrecea un episod de genul asta, si tare m-a mahnit.
Sper sa reusesc sa nu mi se intample niciodata.

15 ans après

Când am scris spontan despre Brigitte,  aici, nici prin cap nu’mi trecea ca o voi întâlni (reîntâlni) așa rapid.
Călătoria în Franța a fost emoționantă și foarte grea. Încă nu mă simt în stare sa sedimentez.  Calatoria aceea încă mă tulbura până la lacrimi, și-s și de bucurie și amare. O sa mai dureze până sa revin la matcă, dacă vom fi căzut de acord unde e matca…
Revenind la ea, mă bucur ca am revăzut-o și ca este exact ca acum 20 de ani când eram studente. Și fizic și oricum….

image

Posted from WordPress for Android

Echilibru

echilibruRelatiile dezechilibrate sunt cele mai complicate si mai greu de dus. Atarna cel mai tare in noi, pe noi, peste noi, in suflet si in priviri.
Recunosc deschis, ades am fost parte a unor relatii dezechilibrate. Am dat mai mult (in general cam asa e, caci am o problema sa primesc – asta e un alt subiect), sau am asteptat mai mult de la oameni care nu puteau sa ofere.
Interactiunile dezechilibrate duc la dezamagiri. Ades m-a durut, in momentele cand aveam nevoie, ca tocmai oamenii pe care ii consideram cumva, sa se dovedeasca a nu fi acolo, sau a fi superficiali, de suprafata.
Prieteniile de spoiala, de fatada, pozatul in “ce buni prieteni suntem noi”, ma intereseaza putin spre deloc, daca atunci cand AM nevoie, nu simti asta, si nu intrebi, si nu oferi. In rest, sa stai frumos intr-o poza glamour de amicitie perfecta, nu este greu.
Dezamagirile sunt cele mai complicat de inteles, pentru ca pe undeva trebuie sa asumi ca neintelegerea pleaca si din tine. Ca poate asteptai prea mult dintr-o directie gresita… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, asa se spune.
Intelepciunea cred ca sta in echilibru, in echilibrare. In a intelege ca uneori n-ai ce si de ce sa astepti de la unii oameni. Dar ei raman in continuare in viata ta. Poate ca insa trebuie sa revizuiesti un pic ceea ce la randul tau oferi/le oferi.

Un prieten bun (cel mai bun, si merita cu prisosinta acest grad), mi-a spus ieri, cand ii impartaseam gandurile acestea, inainte de a le scrie: “Nu. Nu trebuie sa-i oferi cuiva cat iti da si el. Trebuie sa-i oferi cat vrei tu sa-i oferi. Daca vrei mult, ofera-i mult. Dar mult pentru ca vrei tu, nu pentru reciprocitate.” Stiam ca am oameni buni, calzi si inteligenti in jur. Raspunsul acesta mi-a confirmat si reconfirmat.