prietenie

Cred ca unul din cele mai sinistre lucruri pe lumea asta mi se par prietenii care dupa ce se cearta incep sa improaste in public cu detalii private, care ranesc. M-a ferit Dumnezeu de asa « prieteni », sau poate ca m-am ferit si singura. Cat despre mine, daca, prin absurd, m-as supara pe un prieten, n-as face niciodata circ din acesta, dezvaluind lucruri care l-ar atinge pe celalalt. Ah, ca sunt foarte suparata, ca imi reglez conturile cu respectivul/respectiva in privat, da. Dar sa ma apuc sa « dau din casa »? Niciodata. Mi se pare unul din cele mai necavaleresti lucruri, asta ca sa folosesc un eufemism. Fiind apropiat de cineva, implicit ii devii intim. Implicit afli lucruri despre el/ea, nu neaparat rusinoase sau nemarturisibile, cat private, din acelea pe care oamenii doresc sa si le tina pentru ei. E trist si dureros ca atunci cand nu mai esti prieten, din indiferent ce motiv ar fi, sa te apuci sa le dezvalui public, sa le faci subiecte de discutie, sa le transformi in arme cu care sa il ranesti pe cel cu care, pana mai deunazi, erai tovaras la catarama. Este mizerabil sa faci asa ceva, in indiferent ce circumstante. E vorba de onoare, de fair play, de cavalerism. De ceea ce iti datorezi tie, in primul rand, pana la ceilalti. Stiu, tradarea face parte din oameni, din pacate. Din unii, cel putin. Dar tradarea este josnica, si ea este cu circumstante agravante cand te tradeaza apropiatii. Sau fostii apropiati. Urat. Mi-a cazut din nou sub ochi o discutie in care se petrecea un episod de genul asta, si tare m-a mahnit. Sper sa reusesc sa nu mi se intample niciodata. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Când am scris spontan despre Brigitte,  aici, nici prin cap nu’mi trecea ca o voi întâlni (reîntâlni) așa rapid. Călătoria în Franța a fost emoționantă și foarte grea. Încă nu mă simt în stare sa sedimentez.  Calatoria aceea încă mă tulbura până la lacrimi, și-s și de bucurie și amare. O sa mai dureze până sa revin la matcă, dacă vom fi căzut de acord unde e matca… Revenind la ea, mă bucur ca am revăzut-o și ca este exact ca acum 20 de ani când eram studente. Și fizic și oricum…. Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Relatiile dezechilibrate sunt cele mai complicate si mai greu de dus. Atarna cel mai tare in noi, pe noi, peste noi, in suflet si in priviri. Recunosc deschis, ades am fost parte a unor relatii dezechilibrate. Am dat mai mult (in general cam asa e, caci am o problema sa primesc – asta e un alt subiect), sau am asteptat mai mult de la oameni care nu puteau sa ofere. Interactiunile dezechilibrate duc la dezamagiri. Ades m-a durut, in momentele cand aveam nevoie, ca tocmai oamenii pe care ii consideram cumva, sa se dovedeasca a nu fi acolo, sau a fi superficiali, de suprafata. Prieteniile de spoiala, de fatada, pozatul in « ce buni prieteni suntem noi », ma intereseaza putin spre deloc, daca atunci cand AM nevoie, nu simti asta, si nu intrebi, si nu oferi. In rest, sa stai frumos intr-o poza glamour de amicitie perfecta, nu este greu. Dezamagirile sunt cele mai complicat de inteles, pentru ca pe undeva trebuie sa asumi ca neintelegerea pleaca si din tine. Ca poate asteptai prea mult dintr-o directie gresita… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, asa se spune. Intelepciunea cred ca sta in echilibru, in echilibrare. In a intelege ca uneori n-ai ce si de ce sa astepti de la unii oameni. Dar ei raman in continuare in viata ta. Poate ca insa trebuie sa revizuiesti un pic ceea ce la randul tau oferi/le oferi. Un prieten bun (cel mai bun, si merita cu prisosinta acest grad), mi-a spus ieri, cand ii impartaseam gandurile acestea, inainte de a le scrie: « Nu. Nu trebuie sa-i oferi cuiva cat iti da si el. Trebuie sa-i oferi cat vrei tu sa-i oferi. Daca vrei mult, ofera-i mult. Dar mult pentru ca vrei tu, nu pentru reciprocitate. » Stiam ca am oameni buni, calzi si inteligenti in jur. Raspunsul acesta mi-a confirmat si reconfirmat.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Lucrurile nespuse sunt cele care viciaza, imbolnavesc si putrezesc relatiile dintre oameni. Lucrurile nespuse sunt cele care, tinute inauntru, cresc nefiresc, ca o tumoare, cu viata independenta, si sufoca relatia umana. Lucrurile nespuse sunt cele care darama podurile pe care le cladim (uneori timid), intre noi. Sunt cariile care mananca puntile aruncate intre suflete cu atata retinere. Desigur, nu de partea de mister a fiintei umane (mister eminamente feminin), e vorba, nici de retinerea masculina care ne face sa ne protejam gandurile si sentimentele, sa nu le rostim, nici de partea de secret (le jardin secret), al fiecarei persoane, pe care trebuie sa-l cultivam atent. Ci de acele lucruri care ne stau pe suflet si pe care am face bine sa le spunem oamenilor, fara de care relatia cu ei e periclitata…. Cand tinem in noi, inevitabil relatia va suferi. Tocmai pentru ca spui cuiva ce gandesti despre el sau despre o anume imprejurare, tocmai de aceea poti vorbi normal, mai tarziu, cu acea persoana. Daca interlocutorul nu poate vorbi normal, e doar problema lui. Fix lucrurile nespuse intre oameni fac rau, acelea mocnesc, acelea se umfla, acelea fac puroi si mizerie. Eu cred ca daca ii zici unui om ce crezi si ce simti, poti merge mai departe cu acel om, iar daca el nu poate (sa mearga mai departe), este doar inabilitatea lui umana. Sa faci frumos, sa fii ipocrit desi aveai lucruri in suflet, este mai bine? Cert nu. Nu cred. Unele lucruri sigur nu poti sa le tii inauntru. Si daca ai tacea, in prima faza, ai izbucni la un moment dat, si nu e deloc mai bine. Un exemplu (total aleator si inventat): sa zicem ca am aflat la un moment dat ceva despre un amic, ceva care ma doare. Daca aleg (proasta alegere) sa nu-i spun ca stiu, mai devreme sau mai tarziu voi izbucni…. pentru ca am ales (gresit) sa nu ii spun direct. Daca alegi sa nu spui ce stii, ce simti, ce te doare, ce te roade, vei continua, totusi, subconstient, sa ai un dinte impotriva lui, iar lucrurile pot iesi din tine, la un moment dat, necontrolate, si mai ales, disproportionate. Cea mai buna alegere este sa spui omului ce ai pe suflet si ce simti. Cu prietenul meu cel mai bun, asta cred ca e unul din secrete, cheia succesului. Ne spunem ce gandim, de fiecare data, chiar cand lucrurile nu-s chiar confortabile. Noi am trecut si trecem peste asta. Dar sigur, trecem tocmai pentru ca i-am spus de cate ori ma deranja ceva, asa cum face si el. Asta face ca relatia e sanatoasa, este fara lucruri nespuse, fara lucruri tinute in noi care sa umfle nemultumiri si dureri ciudate, si care sa ne faca sa ne inchipuim cine stie ce prostie. Lucrurile nespuse pot ruina o relatie, cu adevarat. Nu e doar vina unuia, e o vina comuna. De fiecare data cand alegem, din orgoliu sau nepasare, din lipsa de timp sau orice alte motive, sa nu…