“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.
Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.
Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?
Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?
Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.
Natura umana, vesnic nemultumita. Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.
Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.
ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.
