Fata din vis?

“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.

Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.

Exif JPEGEu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?

Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?

Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.

Natura umana, vesnic nemultumita.  Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.

Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.

ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.

 

 

 

Maiastra Eliza

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua.

Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀

Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita.
Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂

Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost “foarte cuminte” 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂

Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste pasiune pentru meseria ei. In putini oameni as avea incredere in privinta parului meu. Ei bine, pe ea am ascultat-o, azi 🙂

Acum, la cateva ore dupa, eu nu-s inca foarte convinsa de culoare, desi, vazand reactiile celor din jur (toti, aproape unanim spun ca mi se vad mai bine ochii), incep sa ma impac cu ideea. Insa de data asta mi-a placut enorm cum m-a coafat. Nu m-a facut foarte clasic, ci nebuneste…. 🙂 Jumatate din par e drept,  amestecat cu cealalta jumatate cu bucle 🙂

Am invatat sa o apreciez pe Eliza. Face ceea ce face cu pasiune. Ori eu ador oamenii pasionati de ceea ce fac. Cum zice si Robin Sharma: “esti maturator, foarte bine. Fii cel mai bun maturator.” Tratat despre excelenta. In orice domeniu.

Eu de obicei plecam plangand de la coafor. Dintotdeauna. De cand ma stiu. Eterna suferinda. Pot cita dati nenumarate cand intram ca sa “tai varfurile”, si ieseam taiata complet, sau, chiar, culmea experientei, tunsa cu chica prin 1995, desi nu se mai purta cu chica din anii 80, cu codita cu tot.. Si ce sa-i mai faci unei asemenea tunsori? N-ai ce. Maxim ce poti este sa tai codita si sa astepti sa creasca restul. Am experiente cand intram cerand “un permanent slab”, mini-vagues, adica, si ieseam ca o oaie, de nu puteam sa umblu decat cu parul strans luni de zile, pana se lasa de la sine. Eu ieseam plangand de la coafor. Pana la ea.  Multumesc, Eliza.

ps. dupa Eliza, pentru ca mi-am recapatat de curand capacitatea de a merge la shopping, (adica mi-am scos ghipsul, ura!) am fost. Rezultat: scurt, trei rochii 🙂 1 Martie frumos azi 🙂

Viata ca pasiune

Traiesc la maxim de cand ma stiu. Propria mea mama spune ca sunt “extremista”. Insa acest extremism inseamna o sete de a trai teribila, inseamna pasiune, inseamna faptul ca ma investesc la maxim in tot ce fac. Nu concep nici macar sa lucrez “de forma”. Nu concep si nu stiu sa folosesc jumatati de masura. Nici in dragoste, nici in munca, nici in viata.
Traiesc arzand, dar nu ma consum, caci ma regenerez. Pasiunea imi este combustibil si-n acelasi timp ma reface, ma reconstruieste. Mi-a spus cineva odata: “Daca traiesti intens, te consumi rapid.” Glumea, dar nu, nu-i asa, caci pasiunea e un perpetuum mobile, e singurul meu mod de viata. Intens, implicat, interesat.
Pe unii ii sperie viata, pe mine insa, ma sperie teribil non-viata. Ma sperie si ma dispera “caldutul”, atunci cand poate fi fierbinte….
Nu-i inteleg pe oamenii care nu-si dau voie sa traiasca. Care urmeaza “carari batatorite” doar pentru ca asa se pare ca e bine, si din lipsa de curaj de a face altfel. Isi refuza adevarul, bucuria, senzatiile reale.

Bun. Diversi oameni vin cu sfaturi, adresate celor care traiesc in acelasi mod ca mine: “Odihneste-te, invata sa spui nu, economiseste-te.” Sa ma economisesc, pentru? Ca sa ce? Ca sa imi prelungesc viata? Nici macar nu-i sigur ca mi-as prelungi-o, dar sa admitem. Sa plecam de la ideea ca da, traind mai “cuminte”, imi prelungesc viata. Si ce daca? Mi-o prelungesc cu 2 ani, sa spunem. Adica in loc sa mor la 80 de ani, mor la 82. Si? Ce folos? Treziti-va, oameni buni, viata nu este intre 80 si 82 de ani! Oricat glumesc eu ca vreau sa traiesc 500 de ani (oricum, tot cu intensitate doresc sa-i traiesc, fie ei 500 sau 1000), stiu ca sunt un om. La un moment dat, corpul imbatraneste, ca vrem sau nu vrem, fie ca spiritul ne e liber si tanar. De ce sa traiesc acei ipotetici doi ani in plus? Ca sa ma uit la altii cu jind? Ca sa vreau diverse si sa nu mai pot?
Ma uit la cineva apropiat, din familia mea. E un om voluntar, a facut multe la viata lui. Acum, are 73 de ani si probleme cu inima. Vrea sa faca multe lucruri, are aceleasi chefuri si dorinte ca si acum 20 de ani, dar e bolnav si nu mai reuseste. Si la ce folosesc acei ani suplimentari? Sa fim seriosi…

“Nu mai sta la soare, e nociv, dormi mai mult”, si altele, si altele. Ador soarele, sunt o fiinta solara. De ce sa nu stau la soare? Imi place, imi face bine… O sa imbatranesc? Am o veste: toti imbatranim. Sa dorm mai mult? Dorm cat isi doreste corpul meu sa doarma. Cred ca el stie cel mai bine cat si cum isi doreste….

Sa ma economisesc? hahaha, de ce? ca sa fiu o babuta simpatica mai mult timp? Uite ca nu ma intereseaza asta.
Viata e ACUM, AICI, AZI, pana la capat. Viata e dragoste, intensitate, curaj, dorinta. Viata e cateodata durere, si-s lacrimi. Viata e risc, viata e implicare, responsabilitate, asumare.  Viata inseamna sa spun te iubesc, atunci cand iubesc, sa te iau de mana daca asa simt, sa te privesc in ochi. Viata inseamna sa fiu constiincioasa profesional, sa fac cel mai bine posibil lucrurile, sa doresc cu ardoare sa reusesc.

Trenurile care trec, nu se mai intorc niciodata. Si nici macar nu se mai intorc in alt mod… Pur si simplu, sunt trenuri pierdute.

Sa ma economisesc? Mare tristete. Nu trebuie sa ne fie frica de viata. Oricum, si traind teribil de cuminte si cumpatat, tot poti muri maine, intr-un accident. Asa ca… viata e pasiune, un minut, o ora, trei ani, doua sute de ani.

Nu trebuie sa incetam sa traim inainte de a muri.

Carpe Diem!