liniste

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…

De ce îmi place mie la Sozopol? Nu, nu doar pentru ca este frumos, cu peisaje spectaculoase, cu apusuri care îți taie răsuflarea,  cu oameni primitori și zâmbitori, cu mâncare buna și legume și fructe cu gust incomparabil. Îmi place în primul rand pentru ca mă echilibrează cum niciun alt loc nu o face. Aici merg pe jos zilnic 8-10 km, nu mă culc mai târziu de 1.30 (devreme la mine), mă scol fără ceas la 8-9, mănânc la ore fixe și nu sar mese. Toate astea în deplina fericire și in mod natural,  curg de la sine,  firesc, fără niciun efort.  Citesc mult, scriu,  râd mult, stau la soare și fac baie în mare. Mă simt aproape de natura. Și îmi este bine. Echilibru este cuvântul cheie. Da, duc după mine toate tristețile,  dar ele se estompeaza cumva… Sunt fericita cu mine însămi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Locuiesc intr-o casuta bulgareasca pe malul marii, traditionala, in inima orasului vechi, partea care imi place cel mai mult din locul acesta. Ma trezesc si adorm in zgomotul mării. Strazile sunt pietruite, in panta, care mai de care mai abrupte, toate inguste. Casele sunt cu etaj, de lemn, cu balcoane si terase generoase. Toate curtile au flori, si mereu ii vezi pe proprietari ingrijindu-le. Aproape toti au pisici. Doamna care tine pensiunea din casuta traditionala nu vorbeste engleza aproape deloc, e prima data cand simt ca e nevoie sa invat ceva bulgara. Cand am ajuns, joi, m-a intrebat daca am venit cu autocarul. Am zambit si am spus: nu, cu masina. M-a privit cam straniu, cred ca i se pare departe locul de unde vin, si neobisnuit sa calatoresc singura. (oricum, autocare nici nu sunt, ea nu stie, eu stiu ) Apoi a intrebat unde am parcat. In capatul peninsulei, am incercat sa ii spun. A zis sa aduc masina incoace, langa casa (desi, repet, strazile sunt extrem de stramte si in panta). Am adus-o, am lipit-o de casa, s-a dus sa vorbeasca si cu vecinii ca las masina acolo (ei trebuie sa iasa pe langa mine si locul e ingust). A doua zi dimineata,  ma astepta cu un bilet scris in romana, cum ca primarul a dat nu stiu ce hotarare sa nu mai parcam nu stiu cum Saraca, cum a cautat ea pe Google translate si s-a apucat sa ortografieze in romana. Am mutat masina, zambind, si fara sa discut. Seara a urcat la mine cu ziarul in mana, sa-mi arate ca scrie ca primarul a dat asa hotarare. Asa era. Intre 2 si 10 iunie, este o hotarare temporara. M-a induiosat. Voia sa fie sigura ca o cred. Si m-am induiosat si ca intr-un oras asa mic, inca au ziare pe hartie Am descoperit locul acesta in mai 2013, am revenit de zeci de ori intre timp. Este o oaza de liniste si normalitate si nu o voi parasi niciodata. Ma intreba cineva daca este mai frumos decat sudul Frantei. Nu, nu este mai frumos decât sudul Frantei, este foarte frumos intr-un fel diferit, și mai ales, are încă lucruri pe care sudul Frantei nu le va mai avea niciodata. Nici sudul Franței și nici lumea « civilizata », globalizata, din pacate. Lumea cimentata, locurile cu mult beton si sticla. #deceiubescsudulBulgariei   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

E o căldură moale, e liniște, gol, aud mare si pescăruși. Muzica e în surdina. Ascult valurile. Apa e calda și extrem de curata. Ascult liniștea. Aici e locul meu de suflet. Sunt mai linistita, mai frumoasa. Aici trebuie sa-mi cumpar casuta si sa stau si sa scriu. Nu credeam ca ma voi regasi atat de tare intr-un loc, ca-mi va opri alergarea si freamatul permanent, cum a facut-o locul asta. In continuare am nevoie de nou, de schimbare, de necunoscut, de neprevazut, de actiune, de aventura. Dar aici va fi locul permanent de ancora, acum stiu. Felul în care îți sta parul și iți arată pielea este si indicatorul stării de spirit, stărilor de bine sau de rău. Prima data am înțeles asta când am locuit la Cluj. Parul era trist.  Era o campanie (electorala) foarte grea, împotriva lui Boc, în colegiul lui. Am câștigat, dar am suferit. A fost cu multe eforturi, ore de nesomn si chin. Am suferit. Parul, și el. Corpul nostru spune mai multe decat stim sa auzim. Aici parul meu e fericit. Ca fiecare por din corp. Vad asta pana si eu, care nu prea ma iubesc, din pacate. Aici incep sa ma accept, sa ma vad cu putin mai multa indulgenta. Mi-e bine. Nu mai sunt asa de in revolta… Ce traiesc aici este o definitie simpla a fericirii. Si miros marea si smochinii. Si merg pe stradute si ma bucur. Mă simt fericita. O fericire simpla, care nu are nevoie de nimic din artificiile unei existente complicate. Cred ca aici îmi găsesc liniștea Concluzia: sigur îmi trebuie căsuță aici. Devine evident   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It