razboi

A l’amour a la mort

18 juin 2013

Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema. Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema. Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta. Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in « paradis »,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…). Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa. Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac. Uneori, daca nu stii cand sa pleci… Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort. Si pentru cine nu…

📌
0💬 read more

Ziua fericirii

20 mars 2013

  Cica a hotarat ONU ca ziua internationala a fericirii sa fie 20 martie, adica azi. Minunat. Cum o fi asta? oare trebuie sa fim fericiti la comanda? Ziua fericirii e decisa institutional, aleator? Cine nu e gata, il iau cu lopata! Fiti fericiti ca va ia naiba! Pe locuri, fiti gata, start, fiti fericiti! E 20 martie. Oferta limitata, azi si numai azi, un dram de fericire la pret modic, acum ori niciodata, cladeste-ti alta soarta. Da, pardon, asta e din alt film. « Ia fericirea, neamule!« , striga precupeti in piata. Tiganci, la colt de strada, stau si ademenesc trecatorii cu oferte minunate, de nerefuzat, sub amenintarea unei nefericiri eterne: « Boierule, sa-ti traiasca frantuzoaica, vino sa-ti ghicesc in palma, îți zîc numa’ dă fericire azi, să-mi saie ochii dă te mint! » Blesteme peste blesteme, de habar n-ai in ce colt sa te feresti de fericirea asta ce sta sa-ti sara-n carca de dupa orice rascruce. « Iti dau eu o fericire de n-o poti duce!« , parca auzi, si parca te infiori… « Să să dea cu limită, să ajungă la toată lumea! Hei, domnu’ cu pardesiu gri din față, n-aveți voie sa luați doua kilograme… sunteți rudă cu vânzătoarea, ha? » Aia are, aia n-are, asta-i aia marcatoare. Nu spune ca nu esti fericit, te faci de ras, nu esti in randul lumii, esti oaia neagra. Oamenii constiinciosi si disciplinati, sunt fericiti azi din spirit civic. Este o datorie fata de guvernele lor. Da, da, ati auzit bine. Contractul moral de cetatean… Ce dracu’, frate, e dupa capul vostru? Cica « ONU speră ca iniţiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetăţenilor, şi să nu îşi mai concentreze eforturile doar pe creşterea economică. » Dati-o naibii de criza, de nemultumiri sociale, de cerinte civice. Paine si circ, poate ca le va crea o stare de bine. Sa ne dea Guvernul… ha? Va dati seama cum ar arata o manifestatie in care oamenii ar protesta in fata sediilor guvernelor ca sa primeasca « doza de fericire »? Doza da. Un fel de drog, da. Antrax, aflatoxina, dioxina, etc… 🙂 ce ne-o mai fi punand in mancare. Avem o zi a indragostitilor (ca si cand ziua n-ar fi in fiecare zi in care te uiti in ochii fiintei iubite), o zi a fericirii acum… Pe cat inteleg zilele de lucruri (ziua ciocolatei, ziua apei, ziua cafelei, ziua berii, ziua…), pe cat inteleg zilele in care celebram oameni (ziua mamei, ziua tatalui, ziua copilului), pe atat mi-e greu sa inteleg zilele unor sentimente, ale unor senzatii. Ziua asta impusa, pompos numita ziua internationala a fericirii (lor nu le e teama de cuvinte mari, caci, ei, la ONU, sunt oricum, obisnuiti cu pacea mondiala si alte deranjuri severe… casti albastre, razboaie pentru pace, zgomot pentru liniste, petrol contra hrana, etc), pare mai mult un « luati de-aici, azi este,  ce e-n mana nu-i minciuna, credeti-ne pe cuvant, ie-te fericirea, uita-te la ea, nu stii tu, dar asa arata, taci si inghite, mesteca sa nu-ti stea in gat« , la fel…

📌
2💬 read more

Eu in rezumat

13 février 2012

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea. Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. « Jucam fotbal prin 73« , au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari. M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: « Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta » (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: « Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea. » Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca « m-a povestit », m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine. Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor. Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand. Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate…

📌
0💬 read more

Un razboi, doua razboaie (razboiul lor, razboiul meu)

18 mars 2011

Se agita lumea. Asta seara, Consiliul de securitate al ONU a aprobat recursul la forta impotriva Libiei. Unii, mai mici (ca varsta), comenteaza apocaliptic. Sfarsitul lumii. Ehe, treaba de azi nu mi se pare nicidecum ca Razboiul din Golf. Eu am trait in decembrie 90-ianuarie 91 ultimatumul impus Irakului care invadase Kuweitul in vara lui 90. L-am trait destul de personal, as zice, chiar…. In noaptea precisa in care a expirat ultimatumul impus Irakului de rezolutia 678 votata pe 29 noiembrie 1990 de Consiliul de securitate al ONU, in noaptea in care a debutat operatiunea Desert Storm (cea mai puternica operatiune militara a aliatilor din 1945 incoace: o mie de avioane, zeci de mii de tone de explozibili si miliarde de dolari materiale electronice au fost utilizate impotriva Irakului), atunci a inceput si un alt razboi 🙂 A fost prima mea noapte de dragoste din viata. 16 ianuarie 1991. « Inamicul » a fost cel ce urma sa-mi devina sot, care se indragostise de mine la prima vedere in aprilie 1990, si care a fost singurul reprezentant al lui Adam pe care l-am vazut ani intregi. Adica timp de 7 ani, a fost unicul barbat pe lume, ochii mei nici nu distingeau ca exista alti reprezentanti ai sexului tare.  Aveam colegi de facultate, prieteni, colegi de redactie, amici, dar numai el era barbat, pur si simplu la restul nici nu observam… In fine, revenim la noaptea cu expirarea ultimatimului Irakului, cand a izbucnit razboiul din Golf. Noi am glumit mereu, ulterior,  spunand ca in acea noapte au izbucnit doua razboaie 😉 De cand ma stiu, urasc razboiul. Si nu intr-un fel din acela prostesc, de Miss World, « militez pentru pace in lume ». Ma revolta pana la lacrimi si sange faptul ca oameni ajung sa ucida alti oameni. Suntem fiinte inzestrate cu ratiune si totusi nu putem rezolva conflicte pe cale complet amiabila. Sunt atat de revoltata de ideea de razboi, atat de profund si de sincer, incat nu pot sa vad filme de razboi. Nu numai ca nu ma pot uita la filme, dar evit sa citesc si carti despre razboi. Chiar daca razboiul e doar fundalul. Astfel, n-am vazut NICIUN film despre razboiul din Vietnam. Am vazut un film despre razboiul Israel Liban, anul trecut, intr-un context din viata mea. In rest, nu pot, pur si simplu nu pot. Imi amintesc, din copilarie, de un film de dragoste. « Strada Hanovra » se numea. Mi-a ramas intiparit foarte tare in minte, pentru ca mama plangea cand il vedea, iar mama mea de obicei nu plangea niciodata. Era un film de dragoste, cu fundal de razboi, ca atare… poate face parte din motivele aversiunii mele fata de razboaie. Cartile cu razboi iar sunt foarte putine, cele pe care le-am citit. Cred ca pot cita acum doar « Peripetiile bravului soldat Svejk »… Oricum, urasc razboiul. Ma incranceneaza, ma revolta, ma chirceste. Dupa izbucnirea razboiului din Golf, am trait toate tensiunile din Franta, planul Vigipirate instituit, atentatele din metrou… Daca mi-ar sta in putinta, as face sa…

📌
0💬 read more