Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe.
Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează “existența”
Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre “eu”-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest “eu” și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest “eu”, și trăit ca o stare permanentă sau idealizat.
“Eu”-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. “Eu”-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. ..
abstractDe la început, “eu” se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. “Eu” se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. “Eu”-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere.
Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar “eu”-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție.
Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, “eu”-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat.

“Eu”-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, “eu”-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul “totusi”, ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e “impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului”, si ca in faza finala devine “dependent de uneltele perceptiei”, in care descopera alte limite: ale lor si personale.

Aici intervine dorinta sau mai degraba nevoia constientizarii unei origini si a unei destinatii. Inevitabil proces al cunoasterii care impinge fiinta umana la nevoi greu de satisfacut, dar a carei cheie este sublimarea nevoilor si nu satisfacerea lor, cale ce “eu” nu a gasit-o.  Sau prefera inca sa o ignore, comportandu-se ca si cand nu ar fi o cale posibila.

“Eu” se simte exilat intre limitele enuntului, ca si cand cuvintele i-ar fi intins o plasa, instrainat de intuitie, ca si cand a rosti presupune a nu mai simti, si singura cale posibila de supravietuire ii este inceperea unei credinte {bineinteles in sens larg}.

Atunci “eu”-l se simte orb si surd intuitiilor, incercand sa-si domesticeasca senzatiile cu polii bine-rau, despre care nu a descoperit [inca], sau nu vrea sa vada cat de subiectivi si relativi sunt ei. Aici intervine aproape o faza de orgoliu nestapanit, “eu”-l afirmand ca face o tentativa de a cartografia armonia, ca martor obiectiv, capabil de a se situa in afara ei. “Eu”-l ignora, [din nou, repet, poate in mod voit], ca obiectivitatea umana e imposibila.

Aici se impune nevoia de menire-destinatie, si “eu”-l isi regaseste umilinta de a-si da seama ca aceasta nevoie este atavica.
Scurt moment, caci vanitatea isi recere drepturile si afirma ca “a ajuns la cel mai inalt prag al constiintei de sine”, cu rezerva ca acest sine i se pare in momentul respectiv delimitabil si definibil, ceea ce ar trebui sa-i traga semnalul de alarma in ceea ce priveste aceasta afirmatie insasi si valabilitatea sa.

Sfarsitul se apropie aici, readucandu-l pe “eu” in felicitatea starii de fericire a intuitiilor, ca intr-o zona stranie si necunoscuta prin absenta delimitarilor, pe de o parte, si tulburator de familiara prin abundenta nutrientilor, pe de alta parte. E un fel de eliberare, dse recapatare, sau mai bine zis de reinvatare a libertatii.

Pacat doar ca acest proces de ucenicie a libertatii ne priveaza de scrisul acestui “eu”. El declara ca se opreste din scris, si acesta este pretul dur si excesiv de scump pe care trebuie sa-l platim pentru ca “eu” sa reintre in armonie, fantasmagorica intrare.
Muzica intervine itnre “eu” si realitate, ca o reimpacare posibila cu lumea din jur. Dar iluziile il coplesesc, si, fara a-l deruta, il cuprind in mrejele lor, astfel “eu” pare a trai in sfarsit in armonie, intr-o armonie in care a continuat sa existe “mereu si oriunde, fara ca macar sa fiu vreodata cu adevarat.”

E prea dura miza recapatarii iluzoriei armonii. “Eu”, tu trebuie sa inveti ca poti pastra armonia, inclusiv in actul de creatie, chiar si dincolo de enunturi, sfidandu-le, stapanindu-le, invatand sa poruncesti! Enunturile nu trebuie sa inlature starea de gratie, iar tu ai capacitatea de a le domestici zicerile si a le cere acest lucru, ai ceva de dat lumii si tie insuti!

Nu intra in tacere, nu asta e calea ideala spre armonie si spre creatie, iar tu esti dator sa creezi, dator in fata ta in primul rand, si a lumii. Trebuie doar sa depasesti starea de “rusine de a scrie”

ps. am folosit in mod voluntar ca si subiect acest “eu”, pentru desemnarea personajului povestirii, nevoind sa afirm intempestiv ca este vorba despre AM si ca trairile acestea sunt stari pe care le-a incercat el insusi, desi veridicitatea senzatiilor strabate elementar dincolo de cuvinte.

AGMM, iulie 2000

Nota: am regasit acest text in cursul mutarii. Da, eu scriam asta la 26 de ani. Mi-e rusine de timpul pe care l-am irosit, traind superficialitati sau intensitati amoroase {de politica nici nu mai zic}, oricum, disipandu-mi seva in alte parti. La ora asta trebuia sa fi scris mult mai mult si mai important decat am facut-o.  Da, mutarea e o revolutie. Inclusiv la nivel uman. Ma pune pe mine fata in fata cu mine cea de-acum niste ani…

 

Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”

 

Noua dupa 9

nine9 zile fara cafea, fara tocuri, fara masina, absolut fara televizor, de niciun fel.
9 zile cu 9 ore de somn zilnic. 9 zile de cuvant scris in detrimentul cuvantului vorbit.

9 zile de tacere, fara vorbe, in care singurele momente in care vorbeam erau cele cand comandam masa, sau cand alegeam sa vorbesc la telefon.
9 zile cu pescarusi, mare, vant, soare, liniste, stele, nisip, carti, ganduri.

9 ca sa fiu noua.