somn

Nu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam. In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg. « Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru « nebunia » pe care o emani mereu! ? » si apoi: « Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de « cel putin 8 ore de somn » si « cel putin doi litri de apa »! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ? »\ GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus. « Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :))))) » GM: « eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉 » « Să fi fost măcar 1% din lista mea asa… » GM: « m-ai facut sa surad » « E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :))) » Imi place de mor ca imi spune ca eman « nebunie »…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…) Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, « eman nebunie » 😉 si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum a sunat ceasul care m-ar fi trezit daca as fi dormit vreun pic. Buna dimineata, cum ar veni. Ei, cine putea sa faca asta, decat eu? Pe la 5 m-am gandit ca oricum nu mai are sens sa dorm 2 ore…. Mi-am sabotat soarta, am scris toata noaptea si nu am stins lumina, n-am visat pe nimeni, pentru ca banuiesc ca visele cu ochii larg deschisi nu se pun. Oricum nu gasisem busuiocul acela, in casa asta nu mai gasesc nimic… Toate bune, incetul cu incetul se tine cortizolul (hormonul stresului) nesanatos de sus, in sange.  Cu eforturi adevarate, din astea…. Bravo mie 🙁   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

9 zile fara cafea, fara tocuri, fara masina, absolut fara televizor, de niciun fel. 9 zile cu 9 ore de somn zilnic. 9 zile de cuvant scris in detrimentul cuvantului vorbit. 9 zile de tacere, fara vorbe, in care singurele momente in care vorbeam erau cele cand comandam masa, sau cand alegeam sa vorbesc la telefon. 9 zile cu pescarusi, mare, vant, soare, liniste, stele, nisip, carti, ganduri. 9 ca sa fiu noua. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It