pat

Mananci aici si mori acasa, de fapt la spital la Constanta, ca pana acasa nu mai ajungi. O turista din Prahova a murit de toxiinfectie la spital dupa ce a mancat la o terasa din Eforie Nord. (aici) Dupa principiul ruletei rusesti, va prezentam ruleta romaneasca: la una din terase (sau poate la mai multe, nu putem stii) ai « sansa » sa mori. Alege cu atentie si poti castiga o moarte fulgeratoare otravita. Fermecator, a scris despre asta si Bogdan. Nu ma duc pe litoralul romanesc de ani de zile. Dupa ce, in copilarie, am fost la mare in fiecare an cu mama, marea romaneasca nu prea m-a mai vazut, cam de la 18 ani. In primul rand pentru ca am trait 10 ani in Franta, din care 4 pe coasta Atlanticului (Arcachon, Dune du Pyla, etc), si 6 ani pe Coasta de Azur. Marea mea era Mediterana, superba, minunata zilnic. Dupa intoarcerea in Romania tot nu am prea mers aici la mare, n-aveam motiv. O descoperire foarte placuta si surprinzatoare a fost Bulgaria. Cu sudul extrem unde merg si e paradisul caprelor, al smochinelor, al linistii. Acum doua saptamani am ajuns insa la Mamaia. Am ezitat mult sa scriu despre asta pentru ca fusese suficient de socant ca sa mai si rememorez scriind. Ceva mai sinistru rar puteam imagina. Marea mea din copilarie NU MAI E.  Nu mai vezi plaja la propriu si nici marea, plaja e acoperita total de sezlonguri si de niste asa zise baldachine, in fapt paturi de lemn cu saltele si perne. Dormeze, vorba unui prieten. Ma gandeam eu asa: cum naiba sa vii la mare si sa stai noaptea in pat, ziua in pat? numai la spital (Doamne fereste, stai 24 de ore in pat). … Unde e farmecul? Unde simti ceva? Nici nu mai vorbesc de muzicile asurzitoare (din cauza carora nu aveai cum sa auzi marea…), si haotic combinate, fiecare fasie avand muzica ei, concurand cu fasia alaturata. In paturile respective zaceau niste indivizi, care mancau ceva din niste tavi, direct in pat. Scena imi aducea aminte de decaderea Imperiului Roman. Numai acolo stateau oamenii si mancau tolaniti ca sa o ia de la capat dupa. Senzatia cu dezmatul si decadenta a fost intarita de minunatele care alegorice ale lui Mazare care au defilat seara, ceva mai grotesc n-am vazut demult. Kitsch-ul in splendoarea lui. Paine, droguri si circ. Nu mai are sens sa vorbesc de hotelul de 40 de ani, foarte putin renovat, cu 3 stele, din care eu ii dadeam MAXIM una jumatate, si nici aia nu e sigur, cu un miros greu inauntru (dar nu puteai dormi cu geamul deschis, ca bubuiau cluburile pana la 6 dimineata, iar cu el inchis era jale de miros), care cerea 300 de lei pe noapte (ha????). Nu mai are sens sa vorbesc de toaletele sinistru de murdare (oare chiar nu se pot spala cu un furtun?), ale unei terase de plaja, cu pretentii de eleganță, cu perne alb imaculat si preturi de Coasta de Azur. Nu mai…

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane « A cazut televiziunea » 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile… In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat « schimbarea », frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu « sufletul » lor de lucruri. Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele. Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta. Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am…