dreptate

Uneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat. Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai… Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar. In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, « ce ma taia capul », neascultand vocea societatii, acel cor care zice « ar trebui sa…« , « majoritatea fac asa… ». Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea « cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment? ». Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: « dar cum ar fi fost daca… » Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor « cum ar fi fost daca », ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: « Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat… » As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim… Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat. Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Felul in care negociezi, construiesti, argumentezi si termini o discutie in contradictoriu spune foarte multe despre personalitatea ta, mult mai mult decat discutiile consensuale. Chiar daca pleci de la ideea ca nu doresti si nu trebuie sa-ti schimbi parerea initiala, blocarea, ridicarea vocii, incapacitatea de a argumenta sau de a purta discutia timp de mai multe minute, dovedeste un spirit inchis, si cumva, nepoliticos. Zidirea dupa o parere, oricat de valida ar fi ea, nu este benefica. Iar daca dupa discutie ramane o amarala, un gust ciudat in mintea si-n sufletul celui care a purtat-o, e clar ca ceva « a scartait ». Intr-o discutie in contradictoriu iese imediat la iveala cat de flexibila iti este personalitatea, cat de dispus esti sa accepti diferentele, cat de educat esti sa asculti inainte de a vorbi, cat de mult construiesti argumente in favoarea parerilor proprii, sau daca le inghiti de-a gata, nemestecate si ca atare ti-e greu sa le argumentezi. Pana la urma, iritarea intr-o discutie in contradictoriu e invers proportionala cu gradul in care esti dispus sa acorzi libertate celor din jur. Dorinta de impunere cu orice pret denota si o inchistare a mintii si, cateodata, o slabiciune, sau o teama de confruntarea cu alte idei, o frica de eventuala daramare a sistemului de valori, a sistemului de gandire… O nesiguranta de a pasi in alt univers. Uneori, chiar daca ai dreptate, chiar daca stii asta si esti ferm convins, trebuie sa stii sa-ti temperezi discursul, sa asculti, cateodata chiar sa te opresti. Este, intr-un fel ca un dans. Un dans al ideilor, al cuvintelor, in care trebuie sa-ti « simti » partenerul si sa faci pasi raspunzandu-i. Nu iubesc nimic mai mult decat o discutie in contradictoriu purtata cu maestrie, ca un duel elegant si rafinat. Chiar daca « oponentii », reprezentanti ai celor doua idei contrare, pleaca din discutie exact cum au intrat, fara pareri schimbate. A contrazice elegant si sustinut, fara note false, fara resentimente, fara nervozitati, si a pleca senin si demn, respectandu-ti interlocutorul, care a facut acelasi lucru, este o adevarata arta. Cunosc putini artisti 🙂   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It