bataie

Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema. Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema. Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta. Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in « paradis »,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…). Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa. Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac. Uneori, daca nu stii cand sa pleci… Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort. Si pentru cine nu…

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era « personajul negativ » din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita. Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de « cat am pierdut ». Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau. Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata « invata!!! ». Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc…