ochi

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In seara calda de sambata de iunie, Costel n-avea alt chef decat sa stea tolanit pe fotoliu si sa bea o bere sapte, adormind la un film, sau afundandu-se intr-o reverie placuta cu subiect fundul colegei de birou pe care o va revedea abia marti, ca sunt Rusaliile, si e week-end prelungit. Parca-n vis e si mai bombat… cred ca se confunda cu siluetele fetelor din filmele explicite la care se mai uita Costel, de plictiseala. Desi e week-end prelungit, n-au plecat nicaieri, pentru Ana e in acea perioada a lunii, si dupa ce ca e insuportabila si inca mai pisaloaga decat de obicei, in plus chitaie prin casa ca o doare, tranteste si bufneste ca si cand ar fi vina lui. Asa ca nu era cazul sa mearga undeva, poate vor merge doar maine la un gratar aproape de Bucuresti. Tocmai isi desfacuse a doua bere, ca fu intrerupt din leneveala de na : « Costele, imbraca-te si hai la supermarket, ca doar nu crezi ca ma duc singura sa iti car tie berile si sa cumpar ce ne trebuie pentru gratarul de maine… », o voce stridenta care parca sfasia aerul. Costel, strambandu-se vizibil, se ridica agale : « Da, mami, mergem. », in sinea sa, insa, se naruia visul frumos al unei seri linistite. Si o maimutari pe la spate, ca in copilarie. Noroc ca in supermarket Ana distribuia rolurile, astfel incat fiecare din ei strabatea alte raioane si alegea produse. Asta, macar, ii oferea liniste, si n-o mai avea pe nevasta-sa mereu pe cap. Si isi mai putea clati si ochii daca zarea mamici ratacite la cumparaturi la acea ora. La raionul de legume, Costel alege rosii, salata verde, castraveti…. sa faca Ana maine o salata. Dupa ce le cantareste, in drum spre carucior, zareste o blonda. Sta langa standul de castraveti, e cu spatele. Hm, e vara, are o rochie deasupra genunchiului, inflorata. Nu e stramta, deci nu-i poate compara fundul cu fesele din amintire. Costel arunca o privire rapida in jur, Ana nu-i in preajma, si decide sa se bage-n seama cu blonda, poate poate iese ceva. Si daca vorbeste cu ea, ii vede macar decolteul, tot castiga ceva, sa nu fi venit aiurea la supermarket. O sambata seara care ar fi putut fi atat de linistita! Pregatindu-si cuvintele, Costel gandeste : «Pai pentru ce sunt decolteele si fustele scurte? Ca sa-i faca pe barbati sa mediteze cu smerenie la cele sfinte, desigur. Sfanta ipocrizie! Daca ne uitam in decolteu, ni se spune apoi ca suntem obsedati sexuali. Daca nu ne uitam, suntem impotenti. Da’ barbatii de ce nu se supara cand isi pun un tricou si pantaloni mulati si cucoanele se uita fix la muschii si la fundu’ lor bombat? Revolutia sexuala si moda dezgolirii provoaca prea multa dorinta masculina, comparativ cu nivelul de satisfactie. Barbatul vede partile dezgolite, dar civilizatia il obliga sa-si reprime dorinta, ca doar nu se poate purta ca un animal. Si ghici ce? Excitatia constanta, lipsita de finalizare, ii declanseaza un mecanism natural de…

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul. Hai sa ne uitam, vrei? La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost? La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta. Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism. Tu: « Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi« , mormaind sfarsitul si confundand cuvintele. Eu: « Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el« , rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza. (amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu. L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat. M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt. M-ai uitat? Te-ai uitat? Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It