860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)
Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma “de colo colo”, fix cum imi placea dintotdeauna.
N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?
Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc.
Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.
M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): “ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu”, asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: “esti asa copil, dar iti sta atat de bine”)
Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.
Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.
Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube

Respiratia mea bulgareasca

Am ajuns la 23.13 in fata blocului, parcam. Recunosc ca mi-a fost teama ca ma oprește cineva in cele 13 minute de dupa ora 23. Si era cu couvre-feu. Asta pentru ca sunt eu prea corecta. Incalc legea extrem de rar, si am o mie de vinovatii, milioane de dureri de cap, etc. Si mint asa de prost incat nici nu incerc sa o fac, sunt penibila si tragica de-a dreptul :))Eu realmente chiar nu am iesit niciodata din casa, nu dupa 23, rar m-am intors de cateva luni dupa 21. Cred ca le numar pe degetele de la o mana, cand am venit acasa dupa 21 (putine ocazii de cumparaturi premergatoare Craciunului si de cascat gura la Auchan la raionul de Craciun care mi s-a parut magic! nu zic ca n-a fost, dar cred ca impresia mea a fost hiperbolizata de faptul ca nu ies nicaieri si nu mai avem nimic) Dar si atunci, plecam maxim la 21 de la Auchan, ca atunci inchidea, ne alerga prin magazin sa iesim, si la 21.10 eram acasa. Astea sunt oricum exceptii, chiar n-am iesit din casa, acum realizez. Dar ce sa faci daca la bulgari este o lume cat de cat mai apropiata de normal, si efectiv am uitat de ora 23? Pur si simplu, am uitat. Masca nu este obligatorie pe strada, deloc, si cam nimeni nu poarta, magazinele se inchid la ora 22. Am platit la 21.42, am uitat complet ca am constrangere de stingere la 23. Eu abia la 21.42 plateam la Kaufland, pana am aranjat cumparaturile in portbagaj, dus caruciorul la loc…

Abia atunci m-a lovit amintirea ca la 23 trebuie sa fiu in casa. La 21.55 plecam din parcarea de la Kaufland, de la Kaufland pana la vama ai 6-7 km de oras (adica si semafoare), plus podul, pe care inainte de a-l traversa, trebuie sa-l si platesti, toate astea le-am facut in 15 minute, plus trecutul vamii, la 22.10 ieseam din vama, si mai aveam 62 km pana la Bucuresti, si doar 50 min, si o groaza de localitati, treceri de pietoni, sensuri giratorii (nu le-am numarat, dar sunt pe putin 15), restrictii. Acum nici sa iau amenda de viteza ca intarzii acasa 15 min, ca tot nu vad care e problema ca vin eu singura in masina mea pana acasa la 23.15 in loc de 23. Bine, ca in filmele cu prosti, mi s-a aprins si becul de carburant fix atunci, abia trecusem vama, nu voiam sa incerc sa fac si pana prostului sa raman in drum la ora 23 :)) deci m-a costat inca 4 minute oprirea la benzinarie. 4 min cu tot cu alimentare, plata. Altfel ajungeam la 23.09 – fara oprirea de la benzinarie 😉

Am avut o zi extraordinar de frumoasa, desi singura, si desi ma apasa ca nu am cu cine imparti aceste momente frumoase. Am mers aproape non stop, nu m-am asezat ca n-aveam nici unde, nici de ce. Timp de 10 ore am mers. Cumparaturi, plimbare, cumparaturi, plimbare, si de la capat. Este infinit mai bine acolo pentru ca poti umbla fara masca si vezi si fetele celorlalti (mi-a facut sincer bine psihic!), dar e greu, ca nu ai unde sa bei nicio cafea. Ba da, la automatele de pe strada (ei au automate la fiecare pas, in strada direct). In rest, totul este inchis. TOT, peste tot, chiar si terasele. Este o masura pe care o consider ok. Nu ma bucur, dar este ok, decat nici cal nici magar ca in Romania, unde din cauza ca se permit terasele, unii mai cu tupeu tin deschis si locuri care nu sunt terase, pentru ca au spate. In timp ce altii mor de foame la propriu, pentru ca respecta legea. Nu mai zic ca e concurenta neloiala. Deci sistemul lor este mai ok. Totul este inchis, restaurante, cafenele, terase, orice. Restaurantele pot fi deschise pentru livrari, atat. Fara discutie, nu ca, “stai sa vezi, sefu, ca aici e terasa” (in timp ce e vizibil ca nu-i terasa, iar altii fara pile mor si dau faliment, nici nu mai stii in ce ordine, saracii.)

Da, se poate bea cafea la automat sau la benzinarii, se pot manca sandwich-uri, se poate manca la Kaufland la grill (dar mie nu-mi place, si nici sa mananc in mers sau in picioare sau pe banca. Asa ca n-am mancat, dupa bunul meu obicei, ultima masa aseara, ca dimineata nu mananc din copilarie)

Mi-a făcut grozav de bine plimbarea și planuiesc sa refac asta cat de repede.
SUnt cumva un om norocos. Eu intotdeauna cumpar rovinieta anuala, niciodata pe perioade scurte, si asa ca am mereu. Bineinteles ca uit cat dureaza, ca nu o iau de la 1 ianuarie. Ce mi-a venit azi dimineata sa verific daca mai este valabila. Ca bineinteles ca nu stiu cand am cumparat-o, habar nu am, si cum nu am mai iesit din oras de trei luni si mai bine, de altfel si masina abia o miscasem in aceste luni, habar nu aveam. Ei bine, nu mai aveam rovinieta. Impuls salutar de a cauta 😉Bun, mi-am luat, am plecat la drum.. La Kaufland prima data (la pranz), am spart (fara sa vreau, evident) o sticla de Jim Bean, de pe un cap de raion, trecand cu caruciorul. M-am agitat sa caut pe cineva, si nu mi-a imputat-o nimeni…. Ciudat. As paria ca in Romania daca sparg, platesc. Cred ca mi-a purtat noroc sticla, ca nu m-a oprit nimeni…. Bine, am depasit cu 13 minute… 😉
I-am distrat pe oamenii de la vama, si la dus si la intors :))) La dus: unde mergeti? La Ruse. La cumparaturi. Ce cumparati? Nu stiu, la Kaufland. Si el, mirat: “Dar la noi nu mai e Kaufland?” Ba da, domne, da’ n-are branza bulgareasca si Peshterska, etc, o lista lunga, nu va mai detaliez. Si el: si e mai buna branza bulgareasca? Eu, intuind ca poate e un nationalist: nu e neaparat mai buna, imi place mie mai mult. Si mi-era dor sa pot pleca.La intoarcere, altul, bineinteles. De unde veniti? de la Ruse, am fost la cumparaturi. El, zambind, (frumusel era): La cumparaturi? zic, intr-o suflare: da, ca mi-era tare dor, stiti cum am asteptat sa pot merge, ca inainte de Craciun n-am putut. Imi deschideti si mie portbagajul?Da, sigur, dar nu va mirati, este o dezordine, ca am trantit cumparaturile de-a valma, ca intarzii la apelul de noapte!!!
La multi ani tuturor Oanelor, Ioanelor, Ionilor, vin eu si cu urari personale, dar sa ma linistesc.)

Psihologii :)

si ce mai faceti, dragii mosului? 🙂
E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca “nu am incredere in psihologi.” Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca “nu am incredere in psihologi”. Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma impiedica sa ii respect, sa ii admir, sa ii citesc cu placere. Ii citez intr-o ordine aleatorie, totusi intai doamnele Adriana Petrescu, Arina Anghel, Nicoleta Larisa Albert, si nu in ultimul rand, domnul Cristian Munteanu. Sa aveti un week-end cu soare!
(ps. in mod voit nu am dat nimanui tag, ca nu vreau sa deranjez pe nimeni implicandu-l)