Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul. Hai sa ne uitam, vrei? La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost? La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta. Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism. Tu: « Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi« , mormaind sfarsitul si confundand cuvintele. Eu: « Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el« , rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza. (amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu. L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat. M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt. M-ai uitat? Te-ai uitat? Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Din invatamintele vietii: pentru ca azi nu sunt unde credeam ieri ca voi fi azi, nu mai trec niciodata, dar NICIODATA, pe langa lucruri pe care as dori sa le vad, fara sa ma opresc, spunandu-mi « voi reveni…. peste o luna/un an/ candva ». Ce e luat e bun luat. Asa am « ratat » Le Futuroscope de Poitiers, ca sa dau un exemplu concret. Si multe, multe. Mai ales pe cele care « mi se pareau » accesibile, aproape, considerand ca am oricand timp sa le vad. Le Futuroscope era la 200 km de Bordeaux unde am locuit niste ani. Preferam sa plec departe, crezand ca pentru Futuroscope voi avea tot timpul din lume. Uite ca niciodata nu avem tot timpul din lume. Si habar nu aveam vreodata ca voi reveni sa traiesc in Romania. Si altele. Ei… lectiile vietii. Pe asta am invatat-o. Niciodata nu mai spun ca voi putea face mai tarziu, alta data, ca am suficient timp. Nu, n-am. Acum ori niciodata. In schimb, fraza de inceput a postarii o gandesc demult 😉 Am folosit-o cu mare succes acum niste ani (multi), sa fi fost prin 2006, cand la intrebarea (putin stupida din punctul meu de vedere) din interviul de angajare (« unde va vedeti peste cinci ani? ») am raspuns dezarmant de sincer si absolut fara locuri comune: « Degeaba as raspunde, deoarece raspunsul, oricat de nastrusnic sau optimist ar fi, nu ar corespunde realitatii de peste cinci ani. Asa cum, daca cineva m-ar fi intrebat acum cinci ani unde ma vad peste cinci ani, n-as fi descris deloc situatia de azi, si totusi, azi, cand va vorbesc, sunt fericita, si mi-e bine » 🙂 Nu aduce anul ce aduce ceasul cu alte cuvinte, iar eu sunt un om care nu ma cramponez de obiceiuri si lucruri fixe. Asa ca nu se stie unde sunt maine, daramite poimaine. Oricum, ideea e: ia ce ti se ofera, atunci cand e langa tine. Daca nu, nu se stie daca mai « apuci » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-ar trebui niciodata sa ne creem obisnuinte. Obiceiuri. Pentru ca, in functie de cum evolueaza lucrurile, acele obisnuinte vor da nastere la rani. Obisnuintele dau iluzia unui confort psihic. De fapt, sunt doar premise ale unor rani, mai mult sau mai putin adanci. Nu trebuie sa ai « cafeneaua preferata », « restaurantul preferat », aleile preferate din parcul preferat, strazile obisnuite pe care mergi, traseul obisnuit spre incolo sau spre dincolo, sms-ul de dimineata, sms-ul de seara, sms-ul de pranz si cel de dupa-amiaza. Nu trebuie sa mergi in aceleasi locuri, sa o apuci pe aceleasi cai, sa mananci acelasi lucru, sa privesti aceleasi flori in aceleasi gradini. Trebuie sa variezi, sa variezi cu disperare, ca sa te autoprotejezi anticipat. Pe cat te poti autoproteja de amintiri. Caci ele sunt acolo, se creaza oricum. Si dupa ele, hop durerea. Aici e drumul meu spre el si dinspre el. Aici e restaurantul la care ma invita de obicei. Aici e banca pe care ne opream cand ne plimbam. Aici e gradina ale carei flori le admiram. Aceasta e melodia lui. Aceasta e melodia pe care i-am dedicat-o. Aceasta e cana din care a baut. Aceasta e cartea pe care mi-a oferit-o. Acum e ora cand ne scriam. Acum e ora cand ne vedeam. Acum e ora cand dormeam, ne trezeam, ne sarutam, plecam fiecare pe drumurile lui. Acum e ora cand alegeam sa tacem. Acesta e cuvantul pe care-l rostea. Si inca o rana, si inca o rana, si inca un boicot al unui loc, al unui trotuar, al unui fel de mancare, al unei culori, al unui cuvant. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam chiar azi in baie (acolo ma gandesc eu intotdeauna, sau de obicei, mic Arhimede incepator, sau mai bine-zis instinctiv), cate s-au schimbat totusi intre generatia mamei si a mea. Ma gandeam cum era atunci lumea si societatea si ca totusi eu sunt libera fata de cum era ea (desi am norocul ca mama era un om liber ca spirit, intotdeauna) dar marjele de actiune erau mai stranse. Ma gandeam la libertatile pe care mi le asum, la comportamentele singulare pe care le am. Eu resimt reticente, dar fata de timpul mamei, e altfel, totusi. Sigur, suntem avizi de schimbare. Dar oare cati oameni au reusit sa vada schimbarile pe care le vedem noi? Deci totusi, lucrurile se schimba. Nu la viteza la care ne-am dori noi, desigur. Uneori ma gandesc la imaginile acelea de pe canalele de reportaje, cu florile care infloresc. Imaginile accelerate. Asa si noi, daca te gandesti istoric. Schimbarile exista, dar viteza e mica. Doar daca le privim in accelerat putem intelege miscarea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It