860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)
Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma “de colo colo”, fix cum imi placea dintotdeauna.
N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?
Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc.
Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.
M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): “ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu”, asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: “esti asa copil, dar iti sta atat de bine”)
Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.
Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.
Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube

Cateva consideratii despre sinucidere

Cateva consideratii despre sinucidere.
Am fost impotriva sinuciderii intotdeauna, acum cumva ma simt vinovata pentru lipsa de empatie din acel moment.In aprilie am gandit prima oara asta, in mod serios. Nu, motivul nu e moartea lui. Motivele sunt diverse, impletite, convergente. Moartea lui a fost doar declansatorul procesului, nicidecum cauza. Nu sunt atat de simplista ca sa gandesc asa.Eu sunt un om rational, cine ma cunoaste, stie, par chiar glaciala, nicicum un om purtat de emotii. Chiar si cand am emotii ma dau un pas in spate, le traiesc intern, nu le exprim, mananc o paine, fac un drum, dorm o noapte, beau 10 cafele si o sticla de vin, scriu ce simt, nu trimit… si abia apoi ma exteriorizez, daca o fac, in 30% din cazuri. Drept pentru care trec drept un om calculat in toate. (mi-a displacut mult timp aceasta catalogare, acum nu-mi displace, o inteleg). Chiar pot sa citez ades cum ma intreaba oameni apropiati : « cum de poti sa te stapanesti, cum nu spui ? nu simti nevoia ? » Ba simt nevoia, dar retinerea este cea mai puternica. Da, e si o arma, am constientizat mai tarziu.
Cand am ajuns eu sa ma gandesc la sinucidere n-a fost nici usor (repet, eram impotriva total), si nici firesc. Dar, cum zic francezii, il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis, (doar idiotii nu-si schimba parerea), si, asta este, eu mi-am schimbat-o. Nu pe total, cat foarte personal.
Nu, nu este o decizie pripita. Nu, nu este o decizie impulsiva. Este o decizie gandita, reflectata, cantarita. Este o decizie luata in toata constiinta si cu toata puterea.Nu vreau sa o lungesc. Am trait frumos, intens, minunat. La propriu. Am fost iubita si dorita intens. Am facut cam tot ce am vrut (in limitele sociale, morale si financiare). Dar putini oameni in lume, chiar si cei bogati pot spune cu mana pe inima ca au facut tot ce au vrut. Ei bine, eu pot. Chiar am facut tot ce am vrut, si m-am cam lamurit cu viata. Cu totul. Fara frustrare, fara regret, fara resentiment, ci cu impacare si mare recunostinta. Sunt binecuvantata. Am facut CE AM VRUT. Si nu doresc sa o lungesc aiurea. E o decizie matura, constienta, rationala, impacata. Pentru ca sunt un om rational, va mai dura. In primul rand, nu doresc sa cauzez durere, si atunci voi pleca dupa mama. In al doilea rand, nu vreau sa las lucrurile la intamplare, ci totul in ordine. Nu-mi convine cine ma mosteneste, voi avea grija de fiecare lucru, unde sa ajunga. Asta necesita organizare si timp. Pot si una, am si alta.
Prietena mea cea mai buna, din copilarie, cand am instiintat-o, printre primii, despre decizia mea, a spus atat: “Nu am ce sa iti spun. Tu oricum ai facut mereu ce ai vrut, asa vei face si acum. » (ma cunoaste pe de rost de 33 de ani, deci perceptia mea ca am facut ce am vrut nu este falsa, o intaresc si alti oameni care ma cunosc bine de zeci de ani) Da, am facut ce am vrut, voi face si acum, poate sa stea oricine si in cap, eu stiu ce doresc.Si nu, nu doresc sa o lalai aici, ca n-am de ce. Le-am bifat pe toate si mai multe decat toate, le-am inteles, jocul nu ma mai tenteaza, le stiu pe toate, iar ce e cel mai bun e déjà in spatele meu. In fata ar fi doar o lalaiala fara noima, care mie nu-mi seamana. Tot francezii zic: decat sa traiesti o viata in genunchi, mai bine sa mori in picioare. De ce vorbesc despre sinucidere ? De ce n-as vorbi ? E profilul meu, vorbesc ce vreau cand vreau. Fix asa. Cui nu-i convine, ura si la gara. Vorbesc despre asta pentru ca sunt un om asumat si pentru ca asa vorbesc despre orice simt, bun, rau, neutru. Asa sunt eu. Nu vreau nici compasiune, nici atentie. Vorbesc despre asta cum as vorbi despre faptul ca imi place apusul sau vreau sa beau un pahar de vin alb. Nu e nicio drama.Oamenii nu suporta nici sa fii fericit, dar nici sa fii nefericit. Oamenii nu suporta multe, dar pe mine ma intereseaza putin spre deloc ce suporta sau ce doresc oamenii. Nu mi-a platit nimeni abonament sa fiu responsabila cu buna dispozitie, asa ca imi permit sa traiesc ce traiesc, si sa spun ce traiesc.Vorbesc doar uneori despre asta (sinuciderea), dar de gandit o gandesc in permanenta. Ma gandesc cu frecventa cu care ma gandesc si la barbatul iubit, sau la cele mai importante lucruri din viata. Da, vorbesc doar uneori, ca doar atunci simt sa vorbesc. Dar de gandit, gandesc in permanenta, din aprilie. Acum sunt la Sozopol, intr-un hotel pe care il iubesc, ascult marea, ascult linistea, stau la soare, citesc, scriu, mananc bine, beau vin bun, ma simt fericita. Asta nu inseamna ca nu ma gandesc permanent la sinucidere. E un plan. E un plan pe termen lung, dar este un plan. Fara drept de apel. Este un proiect amplu, cu implicatii, il voi duce la capat cu succès.

Fara poker

Sunt mai ales de acord cu exprimarea iubirii, cu atentia acordata celuilalt si relatiei, cu implicarea si dedicatia catre celalat, comunicarea ( sa stii sa spui ce doresti si ce nu doresti), cu iesirea din relatie (cand aceasta nu mai are sens, cand nu te mai regasesti in ea). E o chestiune, pana la urma, de sinceritate cu sine insusi. Pokerul emotional n-are nicio noima.

Dragostea nu este o lupta, este o colaborare, este un armistitiu, chiar o daruire, nu e o abdicare, ci este o dedicare voluntara celuilalt.