confirmari

Confirmari

20 juin 2013

Uneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat. Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai… Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar. In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, « ce ma taia capul », neascultand vocea societatii, acel cor care zice « ar trebui sa…« , « majoritatea fac asa… ». Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea « cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment? ». Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: « dar cum ar fi fost daca… » Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor « cum ar fi fost daca », ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: « Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat… » As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim… Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat. Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
7💬 read more

Pe mine mie reda-ma

3 mai 2010

Pentru ca vroiam sa ma regasesc. Pentru ca vroiam sa ma uit in oglinda si sa nu ma mai urasc. Pentru ca vroiam sa-mi reamintesc ce stiam despre mine. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt inteligenta, cu mult peste medie, ca sunt om bun, ca sunt draguta. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt un om valoros. Pentru ca vroiam sa simt din nou toate astea. Sa le simt din interior, cu acea certitudine linistita pe care nimeni si nimic nu o poate zdruncina. Sa le simt senin. Sa fiu eu, in acord cu mine. Pentru asta aveam nevoie de mine cu mine insami. Atat. Fara le train-train habituel, adica obisnuintele « prea obisnuite » de acasa. Pentru ca nu mai vroiam sa ma podideasca plansul atunci cand aud « cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund! » Si nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine (« inteligenta si fizicul tau », si acum cateva zile, altcineva « scrii foarte frumos, uman, cu neasteptat de putine clisee« , si alte si alte lucruri bune despre mine spuse de atati alti oameni in ultimele saptamani….). Si cel mai rau, cel mai cumplit este, ca, dupa ce am crezut ca depind de aceste « confirmari » exterioare pentru a merge mai departe (si era rau si asa), am constatat de fapt, ca ma podideste plansul pentru ca nici acele confirmari nu le pot accepta. Pentru ca ele sunt mult prea diferite de imaginea pe care o am eu acum despre mine. Si nu le pot accepta, nu mi le pot insusi. E ca si cum le-as fi furat. Ca si cum nu-s ale mele. Ca si cum nu le merit, ca si cum nu-s despre mine. Ci despre un altcineva, care semana candva cu mine. Plangeam imaginea pierduta, pe care nu o mai pot regasi. Stiu ca ma stiam si eu asa. Si nu ma mai stiu….si ma doare. Ma simt de ceva vreme ca ratusca cea urata, si ma comport ca atare. Si e dureros, extrem, mai ales ca am amintirea unui om care darama munti, care cucereste orice si pe oricine, care rade si ii face si pe ceilalti sa rada. Un om frumos, inteligent si implinit. Cum m-am trezit in pene de ratusca urata? « Pe mine mie reda-ma. » E bine. Azi m-am trezit devreme, am mancat 3 mese (miracol, adevarat miracol, cred ca din copilarie n-am mancat trei mese! iar in ultimul timp mancam o data la 24 sau chiar 48 de ore). Am stat cu mine, m-am gandit. Am incercat sa fac pace cu mine. Sa reinvat sa ma iubesc. Sa reintregesc partile ciobite, afectate, sparte, din mine. Sa ma regenerez, ca in scena aia din Terminator, cand Swartzenneger isi reface mana integral, ca noua. (ce comparatii romantice am… metafore, ce mai incoace-ncolo!) Mi-am pus fundul in nisip pentru prima data pe anul asta, m-am jucat cu orizontul….

📌
0💬 read more