Orhidee si morcovi

Aucune description de photo disponible.


Sunt un amestec neobisnuit de gospodina aventuriera :))Ma uit cum nu rezist la nicio unealta de bucatarie noua (desi am 20 similare), dar imi trebuie toate. Prefer sa cumpar, cum am facut aseara, o noua plansa de decupat, decat o sticla de vin 🙂 Sau patru plante noi (da, si in Bulgaria am inceput sa adun plante!)
Oricum, am ajuns la momentul cand haine si pantofi mai trebuie sa dau, nu sa cumpar. Am mai multe decat ar trebui pentru un om intreg la cap. Numai rochii negre am 80 diferite, plus altele de alte culori, plus nenumarate fuste si nenumarate bluze, plus accesorii, plus cateva sute de perechi de incaltaminte (de asta incap doar in 4 camere.) Bine, dintotdeauna mi-au placut vesela si chestiile destinate gatitului, caci imi place sa gatesc. O fac mai ales ca pe un act de dragoste (de asta e greu sa gatesc doar pentru mine, multi ani am dat skip la asta. Gatitul este un dar, pentru ceilalti, e neinteresant si total aiurea sa gatesc doar pentru mine.) Mama s-a speriat cand a intrat la mine in bucatarie: ai atatea oale, atatea tigai, atatea cutite, de parca gatesti pentru un batalion. Si mereu cumpar 🙂 Sunt indispusa daca n-am castronelul potrivit, sau paharele care trebuie. Castronele am la Bucuresti vreo 60, de forme si dimensiuni diferite. Tot mama se criza cand vorbeam la telefon acum 2-3 ani (eu mai vorbesc si din bucatarie): “iar speli vase? iar gatesti?” (Auzea zgomot de fundal, nu ca i-aș fi spus eu… telefoanele noi sunt foarte periculoase, se aude tot din jur)
Nu am avut o educatie de femeie clasica, mama nu m-a lasat sa fac nimic pana la 18 ani, nici sa curat un cartof, daramite sa ma puna sa fac chestii. A spus mereu “vei avea tot timpul sa le faci, si daca nu le vei face, cu atat mai bine.” Asta in contrast cu ea, care era o femeie de cariera, insa si ireprosabila acasa, gospodina, mesele pregatite de ea erau o bucurie si vizuala si gastronomica. La noi la mese erau multe feluri de mancare mereu, s-a speriat si Philippe, sotul meu francez: “dar noi nu mancam si vita si peste si pui la aceeasi masa!” Asa stia mama sa primeasca, cu belsug din toate, si cu tot felul de inovatii. Nu m-a invatat nimic, ca nu m-a lasat sa fac nimic, insa am crescut avand modelul acesta sub ochi. Cand am ajuns femeie la casa mea (foarte rapid, la 18 ani), gatea Philippe. Ii placea sa gateasca, era o pasiune, asa incat i-am lasat-o. Mai gateam si eu, dar rar, doar cand voiam sa fac ceva special din Romania. (la momentul acela, la 20 de ani, si departe de Romania, o faceam ca pe ceva exotic, pentru prietenii mei de acolo, si gateam dupa cartile de bucate, ca nu prea era internet in 1992, si nici de acasa nu invatasem, cum v-am spus). Am prins drag de gatit pentru ca niciodata nu am fost fortata sa il fac in mod repetat si fara chef, ca pe ceva mecanic, cotidian, obligatoriu. Mereu gatitul la mine a fost o placere, un hobby, ceva optional, si atunci mi-a placut mult. Si-mi place. Nu l-am simtit niciodata ca o obligatie apasatoare si repetitiva, pentru ca nu a fost niciodata.
El imi zicea recent: ti-ai ratat cariera, asta trebuia sa faci! Si o luam ca pe un compliment, desi “ma trimitea la cratita”, gurmand fiind 😉 Nu obisnuiesc sa urmez retetele, ci adaug mereu tușa proprie, nu masor ingredientele (mi s-ar parea moartea pasiunii), le fac dupa ochi si vad ca iese 😉

Aucune description de photo disponible.

In rest, nu sunt clasica deloc. N-am cautat o viata clasica, n-am crezut ca trebuie neaparat sa fiu in randul lumii, sa fac copii. Cred in cuplu, foarte tare (este fundamentul existentei mele, iubirea, si sunt foarte cuminte si docila, un model mai vechi, in raport cu barbatul iubit), dar nu cred in institutia casatoriei cu orice pret, nici a copiilor facuti ca asa trebuie. Admir mamele, pentru ca este extraordinar si o responsabilitate mare. Dar nu o consider obligatorie. Am o viata putin mai iesita din norme, asa incat…
Sunt independenta (mai putin emotional, emotional sunt mandra sa depind de fiinta iubita), in rest plec la sute de km singura, (nu ma sperie nici distante mari la volan), n-am nevoie de nimic de la nimeni, nu ma sperie mare lucru, incerc sa le rezolv pe toate si ma bucur ca reusesc.Ce voiam sa zic cu asta? Ca mi-am cumparat o plansa de decupat legume de care sunt super incantata 🙂 Se pune pe chiuveta si are si sita incorporata, pliabila.
Vand tractor, cum ar veni 😃

Universuri paralele, vieti trecute si renasteri

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil.
Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara.

universuri_paraleleM-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.
Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.
am murit putin cate putin.
Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator.

si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost.

Dar cat sa tina si preludiul?

Stiu, am fost absenta. Am mai multe motive, nu le dezvolt acum, dar exista. Intre timp, insa, am scris pe Catchy, cateva articole. Si vroiam sa va arat si voua asta. Acesta este primul 😉

Am fost mereu marcată de un citat din Clemenceau : «Cel mai bun moment în dragoste este acela când urci scările.» M-a interpelat de când l-am auzit, și m-a urmărit ani de zile, până în ziua de azi, și probabil și mai departe. Mă gândesc periodic la el, uneori cu indulgență, alteori cu totală neînțelegere. Am avut ades tendința să îl contrazic, cu argumente, și, mai presus de argumente, să-l contrazic cu viață, cu trăiri sincere și intense, să-l demolez prin concret. Au fost momente când mi-a sunat laș, ca și când protagonistul ar prefera să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard și ar fugi de certitudini pentru a se îndrepta către niște incertitudini care să-l mențină într-o stare anume, intermediară, ca un drog. Ca și când îndrăgostirea sau iubirea nu ar fi suficiente să te țină în poveste, să îți dorești să fii lângă omul iubit. Ca și când visarea ar fi mai importantă decât împlinirea visului. Ca o frică inexplicabilă de viața autentică, pe care nu numai că nu o puteam înţelege, dar aproape aveam tendinţa de a o dispreţui.

scariSă preferi să urci, infinit și nesfârșit, înainte de consumarea „actului” (în mod metaforic, act, căci Clemenceau vorbea nu numai de legătura fizică, ci de toată povestea, în întregime), decât să fii lângă ființa iubită, să preferi să te pierzi pe trepte și în vestibule poate chiar sordide, decât să o privești în ochi, să o ai lângă tine, să râzi, să povestești și să îi sorbi cuvintele? Ei bine, lucrul acesta pare de neînțeles pentru mine, oricât de mult m-am gândit ani întregi la el.

Am trăit cândva o poveste de acest gen, cu așteptare din cauza distanței, și mi-am verificat și accentuat părerea că prefer împlinirea decât tânjirea. Când am luat avionul, să traversez oceanul ca să ajung lângă el, trăiam cu suspendare, aș fi dat orice să micșorez timpul și distanța care ne despărțeau. Încă dinainte de a începe zborul, deja începusem să nu mai trăiesc, funcționam doar fizic, respiram și atât, în așteptarea momentului în care-i voi vedea chipul. Știu pe de rost orele care au precedat aeroportul, și toate secundele de atunci și până la el. Dar nu trăiam. Supraviețuiam, eram deja toată în încordarea unui arc concentrat pe o singură țintă. Nu mai conta decât să îl văd, să îl știu. Deși era deja în mine, mult mai mult decât mai eram eu însămi înăuntru.

Mi-e deci greu să înțeleg prelungirea artificială a urcării acelor scări. Înțeleg rolul preludiului, dar menținerea cu orice preț în nesiguranță în detrimentul păşirii ferme peste pragul siguranței și al pasiunii reale, împlinite, mi-e total de neînțeles. Să preferi absența celuilalt, de fapt așteptarea lui, decât prezența sa… Să preferi să ți-l închipui, cu toate aproximările implicite, decât să-l pipăi mi se pare una din cele mai mari bizarerii.

În plus, în general, când ne îndrăgostim, intervine nesiguranța, miile de întrebări: „Oare mă place? Oare este posibil? Oare sunt destul de bun pentru el/ea?”, astfel încât e greu să facem un pas spre celălalt, mai ales după niște experiențe, după niște ani, după niște trăiri. Este greu să-ți păstrezi curajul și elanul de a fi deschis către ceilalți, de a mai crede, de a o mai lua de la capăt, de a nu ne teme de un refuz, sau de ceva care nu ar funcţiona exact cum ne închipuim. Practic ne speriem unii de alții, din nesiguranță (uneori amplificată de fostele relații sau de viața pe care o trăim). Cu atât mai mult cu cât există aceste chinuri, întrebări, dubii, firești la început, mi se pare ciudat să încurajezi prelungirea acelui moment inconfortabil, urcând pe scări interminabile. Și câte povești frumoase se ratează din cauza acestei sperieturi reciproce, şi în consecinţă niciunul nu face primul pas! Poate nu povești eterne, căci este greu să promiți eternitatea și coborârea la terminus paradis, când nu știi nici măcar dacă ar funcționa preț de o plimbare în parc, însă este trist să ratezi, din nesiguranţă, chiar și niște momente frumoase, şapte zile, șapte săptămâni, șapte luni sau cât o fi să dureze. Darămite să le mai și petreci pe scări, între scări, în lift, așteptând, întrebându-te: „Oare o să vrea?”, prelungind și mai abitir chinurile.

Însă am întâlnit oameni pentru care menținerea în nesiguranță este un mod de viață indispensabil. Care se sperie și interpretează ca dezinteres momentul în care partenerul lor le oferă atât de multă siguranță încât nu mai există deloc temeri (de abandon, de competiţie). Care au nevoie să fie ținuți în șah în permanență, într-un joc de-a șoarecele cu pisica, extrem de bine dozat, nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru că așa e singurul mod în care se simt iubiți. Probabil, pentru aceștia, zăbovirea pe scări funcționează și este preferabilă unei împliniri totale, care implică, adeseori, certitudini, siguranță, linişte. Sunt oamenii care, din alegere, trăiesc mai mult pe scări, pentru că e singurul mod în care simt viaţa.