Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici.
De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca “n-ai cu cine”, cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari.
Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele).
Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor…
Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana, nici pro caini, nici anti-câini, nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva.
Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o. Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor.
Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important. Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema.
Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema.
Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari. Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta.
Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate. Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in “paradis”, intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa. (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…).
Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa.
Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac.
Uneori, daca nu stii cand sa pleci…
Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort.
Si pentru cine nu stie cine e Bertrand Cantat, va las cu o poveste instructiva, caz de scoala, cum l-as numi. Altfel, misto om, sunt fan, ascultati mai jos cum canta…. Oh, Marlene.
ps. Nu suport nicio forma de violenta. Nu pot sa ma uit la filme de razboi, de pilda, chiar daca sunt filme, si stiu ca sunt filme.
«In 2003, following an argument related to a text message, Cantat repeatedly assaulted his girlfriend Marie Trintignant in a hotel room in Vilnius, Lithuania. She died several days later in hospital in a deep coma, and a post-mortem examination showed she had suffered multiple head injuries. At his 2004 trial, prosecutors said he had hit her 19 times, causing irreversible brain damage, whereas Cantat admitted hitting Trintignant four times, but told the court her death was a tragic accident.[2] He was said to have flown into a jealous rage after she received an affectionate text message from her former husband.[3] The death of Marie caused considerable emotion in France. Nadine Trintignant, Marie’s mother, actively sought a heavy sentence; Cantat’s friends claimed he had been out of his mind and had not intended to cause harm. On 29 March 2004, Cantat was sentenced by Vilnius Regional Court under Article 129 of the Lithuanian Criminal Code to 8 years in prison for murder committed with indirect intent (dolus eventualis), i.e. it was acknowledged by the court that he didn’t want to kill the victim, but foresaw her death as a probable consequence of his acts and was indifferent with regard to such a consequence. The verdict was at first appealed by Marie’s family (who wanted to toughen the sentence), then by Bertrand Cantat (who wanted the higher court to reclassify his crime as a manslaughter and lessen his sentence), but both parties ultimately decided to cancel their appeals, which rendered the first 8 years judgment final.[4] While in Lukiškės prison of Vilnius, Cantat performed on 11 August 2004 a concert for prison’s inmates and administration.
At the request of his lawyers, Cantat was moved from a Lithuanian prison to a prison near Muret, France on 28 September 2004. Cantat was released on parole on 16 October 2007, after serving half of his sentence. His early release aroused the anger of feminist campaigners and the victim’s mother, who had failed to persuade President Sarkozy and judges to block the early release.[3][5]”
Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. “Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic…”
Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita.
M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni.
M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta.
Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata.
Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea “Despre ce scrii tu cel mai bine?“, raspuns care a fost fara drept de apel “Despre sentimente“, a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi ma dusesem la acea emisiune de radio ca sa vorbesc despre cursul de social media pentru companii, pe care-l concepusem…. 🙂
Mesajul se incheia asa: “Inca n-am aflat motivul de ce iti scriu stiu doar ca ceva din interiorul meu ma impinge sa-ti scriu si asta e mai presus de puterea mea de intelegere si am renuntat de mult sa ma mai lupt cu puterea vointei mele interioare care ma indeamna sa actionez de cele mai multe ori…vreau doar sa-ti multumesc ca esti tu si ca scrii atat de frumos si ca reusesti sa surprizi atat de bine toate sentimentele cele mai valoroase si pe cale de disparitie la unele persoane….Nu stiu daca vei intelege ceva din nebunia fara sir insa iti doresc sa ai parte de milioane de ori amplificat de bucuriile si dragostea pe care o daruiesti celor din jurul tau stiu iar stereotip insa sper sa ma simti si atunci vei intelege. ”
Este una din cele mai frumoase urari care mi-au fost adresate in ultimul timp. Intr-adevar, dragostea e cel mai important lucru. Sanatate si iubire, cum spuneam. Restul se construiesc.
Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici.
