Fata din vis?

“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.

Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.

Exif JPEGEu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?

Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?

Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.

Natura umana, vesnic nemultumita.  Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.

Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.

ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.

 

 

 

Cod de bune maniere pentru telefon

telefonNu credeam sa trebuiasca sa scriu un indreptar despre telefon, si, totusi, dupa intamplari repetate, cred ca e util. Poate fi o recapitulare pentru cei care stiu, si o mare noutate pentru cine nu stie 😉

Dragii mei, daca sunati pe cineva, si acesta nu raspunde, inseamna mai multe lucruri:
1) ca nu a auzit,
2) ca nu vrea sa raspunda
3) sau ca nu poate sa raspunda (e in sedinta, vorbeste la alt telefon, e in cada, face amor, mananca impreuna cu iubita si nu doreste sa intrerupa cina vorbind la telefon, priveste un apus, scrie un text, etc).

In oricare din cele trei variante, e inutil sa suni chiar imediat.
1) Daca nu a auzit prima oara, nu va auzi nici a doua oara, cand apelul e imediat.
2) Daca nu vrea sa raspunda, nu o sa vrea nici dupa 30 de secunde.
3) Daca nu poate sa raspunda, nu o sa poata nici imediat, indiferent care din ocupatiile de mai sus ii solicita atentia.

In toate, dar absolut toate cazurile, este in regula sa astepti un timp, variabil in functie de importanta comunicarii pe care o ai de facut. (intre 30 min- cateva ore). Ideal este sa astepti sa fii sunat inapoi (aici intervine regula de buna purtare si pentru cel care a “ratat” un apel, sa sune inapoi cand vede apelul/cand poate/ cand se elibereaza/cand are chef – de la caz la caz).

In orice caz, a suna de 7 ori in 5 minute, in afara de cazuri de extrema urgenta (accident, etc, Doamne fereste), denota si proasta crestere si, la limita, isterie.

Daca, asa cum mi s-a intamplat mie nu mai demult de asta seara, suni si nu ti se raspunde, insisti peste 1 minut si iti raspund, iar cand raspund, iti spun: “sunt in intersectie, la volan, e aglomeratie, prima data cand ai sunat nu mi-am gasit telefonul in geanta“, ar fi dragut sa nu incepi o conferinta la telefon, avand in vedere ca te-am anuntat ca nu-s intr-o ipostaza in care ma pot “dedica”. Ar fi normal sa-mi spui pe scurt ce doreai sa-mi comunici (se presupune ca important, din moment ce ai sunat de 2 ori in 2 minute), si sa ma intrebi cand putem vorbi, daca ai mai multe de povestit.

La fel, daca ma suni pentru niste prostioare, nefiindu-mi decat o cunostiinta vaga profesionala, si ma suni la 20.30 (deja un picut cam mult avand in vedere relatia vaga si motivele neimportante), am politetea si dragalasenia sa te ascult 4 minute, inchid si ma suni din nou peste 10 minute…. asteapta-te sa nu-ti raspund. Ti-am dedicat un timp…. Iar daca nu raspund, considera ca nu e politicos sa mai suni pana a doua zi dimineata.
Greu, greu, greu….

PS. Ah, da, si s-a inventat si SMS-ul. E mai putin intruziv decat sa suni de o mie de ori…. Daca tot ai ceva de spus.

Reglari

(partea 1 a povestii, aici)

Nu era prea comod inceputul acesta de an. Ema trebuia sa o sune pe Ioana inainte de sfarsitul vacantei, si sa-i spuna, cat de delicat putea ea, dar ferm in acelasi timp, ca mai mult decat o prietenie, nu-i putea oferi. Tinea mult la Ioana, aprecia felul ei de a fi, sensibilitatile ei abia aratate, veselia ei, forta ei. Tocmai de aceea dorea sa o previna, sa nu o lase sa persevereze intr-un sentiment ce ar depasi cadrul posibilului. Si asta, inainte de sfarsitul vacantei. Cand vor reveni la birou, vor sta una langa alta din nou, iar totul va trebui sa fi reintrat in ordine deja. Pentru ca invitatiile la cafea, sau rasetele, sau impartasirile de fete sa nu aiba conotatii nedorite. Nedorite pentru Ema, cel putin.

In plus, si-ar dori sa-l sune pe Tudor, sa-i explice ca nu, nu era nimic din toate astea, ca… Asta parea un pic mai dificil. In definitiv, Tudor era un strain. Vedeta grupului, e drept, animalul de prada cel mai ravnit in cercul acela, care o alesese pe ea, facand-o regina si invidiata de toate femeile serii, insa, totusi, un strain. Revenind la viata cotidiana, la dimineti, la lumina soarelui, acesta era adevarul.

Ema incepu deci cu telefonul dat Ioanei. Cu o voce prietenoasa (de ce ar fi fost altfel?) o invita la un ceai, intr-o cafenea primitoare din centrul orasului. Ioana intra in cafenea, se aseza langa Ema, isi scoase paltonul plin de zapada, se scutura si, zambitoare, isi ciufuli parul tuns baieteste, care se turtise sub caciula. “Hei, buna, Ema, frig e afara, si nu mai inceteaza ninsoarea asta!“.
Ema o privea, se gandea la cat de naturala este, insa isi reamintea comportamentul de acum cateva seri si… Nu, e clar, trebuia sa-i spuna. Incepu cu o voce cat de duioasa putea, dar ferma. Ii spuse direct, pentru ca altfel nu stia, nu avea cum… “Ioana, tin la tine, prieteneste. Te apreciez mult, dar nu cred ca pot sa-ti ofer altceva decat prietenia mea. M-ar durea sa iti doresti altceva de la mine. E imposibil. Nu pot. Vreau sa-ti fiu prietena, altceva… nu, altceva, NU.” Teribil de ferm si apasat suna “nu”-ul Emei. Ochii Ioanei se umplura de lacrimi. Rotunde, multe, ele invadara obrajii fetei brusc. Ioana plangea, lacrimile ii alunecau in cana cu ceai… Ema se simti destabilizata rau. Ea, atat de calma in exterior, de obicei, simti ca-si pierde cumpatul, ca aluneca in nesiguranta vizibila. Nu stia cum sa faca. Nu dorise asta. Dorise sa inlature dubiul, sa lamureasca situatia. I se parea normal sa discute deschis. Nu se asteptase la lacrimile Ioanei. Nu stia cum sa o consoleze. Sa o ia de mana? sa o stranga in brate? Si daca toate gesturile astea ar fi interpretate altfel? Nu indrazni sa o atinga. I se rupea sufletul privind-o cum plange. I se parea una din cele mai dificile situatii cu care se confruntase vreodata.
Ema mai respinsese avansuri. Era o femeie atragatoare, barbatii roiau in jurul ei, asa incat fusese des in postura de a-i “pune la locul lor”. Stia cum decurge asta… stia si cum sa-i refuze subtil. Stia cum sa puna problema. Stia si sa o spuna direct, cu cei care se prefaceau ca nu inteleg. Insa barbatii respinsi nu plang. Sau plang, dar nu o fac in fata ta. Sau o fac, dar nu o facusera in fata Emei. Ema se simti atat de singura si de copilita, nepregatita pentru o asemenea situatie. Ce sa faca? Cum sa faca? Ioana continua sa planga, sughita acum… Ema scoase un pachet de batiste si i-l intinse. Mai spuse doar atat, cu o voce firava: “Ioana, nu mai plange, nu am vrut sa te ranesc.” Cand se mai potoli, Ioana incepu sa povesteasca. Astfel, Ema afla ca Ioana nu stie exact cum este, ce este, ca nu isi intelege clar identitatea sexuala, ca nu se simte nici ca heterosexualii si nici ca ceilalti, ca…. Ema ar fi dorit sa o mangaie, dar nu stia cum sa o faca…. O asculta, insa, pe cat de indelung dori Ioana sa vorbeasca.
Iesind din cafenea, in acea seara, simti, totusi, ca a ales sa faca ceea ce era mai bine. Intotdeauna fusese sincera, chiar si cu pretul unui adevar crud, cu cei la care tinea, si in general cu toata lumea. Ema nu se simtea in largul ei in minciuna, ipocrizie sau prefacatorie. De altfel, mintea foarte prost. Si nici nu avea de gand sa invete… I se parea cavaleresc si normal sa spui adevarul atunci cand poti sa o faci. De altfel, si ea prefera adevarul, oricat de crud ar fi el, unei minciuni caldute….

In acea seara, cand se baga in pat, sub plapuma calda, ii jucau in fata ochilor doua imagini: lacrimile teribil de rascolitoare ale Ioanei si zambetul pasional al lui Tudor cand o tintuia de usa, in acea noapte, soaptele lui incarcate de dorinta, mangaierile lui pline de pasiune, amorul acela salbatic … cu Tudor inca nu “rezolvase” nimic.

(va urma)