magice

Je suis madame Rouillard. Azi se implinesc 28 de ani de cand ne-am casatorit.La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Nu eram nici macar majora Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Am fost tovarasi, in primul rand, dincolo de a fi iubiti, amanti, soti, conjoints. Iar tovarasia asta a ramas indiferent de momente. M-a facut sa rad foarte mult, si nadajduiesc ca si eu pe el. Am ras si plans impreuna. Era mai nebun decat mine, ceea ce e relativ greu, deci mi-a fost « manusa », perechea potrivita instantaneu si irevocabil. Era generos si deschis la cap. Aveam prieteni foarte diversi, mai ales de varsta mea, din toate zonele sociale si geografice. Eram cat se poate de « eclectici » in alegerile noastre. Si eram amandoi « un peu fous » Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea fericita. Dar el ma cerea de sotie in fiecare sambata (desi stateam impreuna, plecam in vacante impreuna, imparteam bunele si relele cotidianului). Sase ani, sambata de sambata, a staruit. Atunci am acceptat sa ii fiu sotie, daca asta chiar insemna ceva pentru el, intr-atat incat sa o faca in fiecare saptamana, timp de sase ani…. Astazi ii multumesc in fiecare zi pentru ca a insistat sa ne casatorim. Si, cu anii care trec, stiu ca daca un barbat din viata mea ar fi meritat sa-mi fie {si} sot, el ar fi fost acela. Odihneste-te in pace, Philippe. Incerc sa te iert. Nu te-am iertat pentru ca te-am iubit, si m-a durut ca nu te pot impiedica sa te distrugi, in ciuda faptului ca era neindoielnic ca ma iubeai. Si, intr-un fel, je t’aime encore. Je t’aime toujours. {nu, nu traiesc in trecut. Doar sunt impacata cu trecutul si mai stiu ca nu vreau sa ma casatoresc niciodata, casatoria este ceva ce se face niciodata sau o data doar. Si nu, nu traiesc in trecut. Dar ii respect locul lui Philippe in viata mea, cu bune (multe), si rele. Este acolo oricum, unicul meu sot } Si o sa mor madame Rouillard (care, initial, am refuzat sa devin) Am iubit, iubesc, voi iubi si alti barbati. Dar stiu ca toti barbatii ulteriori i-ar fi fost prieteni share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Vin la Sozopol de atât de mulți ani încât știu și denivelările din pietre. Vad orice schimbare, orice felinar nou, orice apare sau dispare. Vorbesc de orașul vechi. Orașul nou nu îmi place, nu ma interesează, nu îl cunosc. Revenind la orașul vechi. Știu pe de rost pietrele, casele, felul cum cade lumina, știu și smochinii, si tufele de leandru, si tot. Știu chelnerii de la terase, si vânzătorii de la magazine, si ma știu si ei pe mine. Mult timp, lucrurile nu s-au prea schimbat, si este unul din motivele pentru care iubesc atât colțul acesta de lume. Anul acesta s-au schimbat mai multe cât nu s-au schimbat ani mai mulți. Unele, bine. Au dispărut niște terase care ecranau marea. De una imi pare rau, multe prânzuri frumoase am mâncat acolo, cu vedere la mare. Mai exista restaurantul, neschimbat, atâta ca nu mai are terasa pe faleza. Cred ca nu mai da voie municipalitatea, pentru priveliște e mult mai bine asa. În loc, au pus o scoica stilizata, de aceea cred ca municipalitatea a decis sa nu mai închirieze acel teren. Dar am sesizat ca a dispărut o doamna care în fiecare seara scotea în fata casei sale panouri cu magneți sau obiecte din scoici. Nu mai este, și m-am îngrijorat. O fi bolnava? Nu o mai fi? Bulgarii pun pe uși, sau pe copaci, ferparele. Era unul pe ușa acelei case, nu am vrut sa ma uit dacă este ea. Parca nu as vrea sa știu. Vin de atât de demult aici, de cand nu era bariera de acces în oraș, și de când parcam în capătul peninsulei… ce vremuri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu îl înțeleg pe omul acela cu madelena sa. Nu există nimic mai legat de amintiri si memorie, decât simțurile. Gusturile, mirosurile, senzațiile. Astăzi am mâncat fasole verde. Eu ador fasolea verde, de 30 de ani, dintotdeauna. Pentru motive pe care nu le înțeleg, am mâncat rar în ultimii ani, poate de 2-3 ori pe an. Astăzi, mâncând după mult mult timp, am simțit din nou ce mult îmi place și au năvălit, în același timp cu senzația de plăcere, toate amintirile. Când eram cu soțul meu, Philippe, pentru ca eu adoram fasolea verde, mâncam (amândoi, se subînțelege) minim de 3 ori pe săptămână. Omul era amuzat și spunea mereu: « Mâncăm asa des fasole verde, încât ma voi transforma curând în fasole verde. » Iar eu râdeam și a doua zi făceam iar :))) acum, ca nu mai am 19 ani, îmi dau seama cât ma iubea ca să mănânce cot la cot cu mine fasole verde asa des. Si țineți cont ca eram slabă moarta, mâncam la fel de bine cartofi prăjiți și croasanți (e masculin, nu feminin!!!! nu « croasante », quelle horreur, de unde pana unde, este UN croissant), deci fasolea verde era o alegere din iubire curata, nici vorbă de regim sau silueta. Despre care nu am avut habar mulți ani, pana după 40. De fapt eu ador și broccoli la propriu, dintotdeauna, fara nevoi de silueta. Revenind la fasolea verde. Momentul de astă seara a fost ca o întoarcere acasă. M-am simțit bine, cald, iubita, protejată și auzeam în urechi: « curând ma voi transforma în fasole verde », si ma auzeam râzând. Asa ca si cand as revedea un film. Repet fără doar și poate seara de azi, adica voi mai manca curand fasole verde. Câtă dragoste și poezie într-o farfurie de fasole verde! PS. Dragostea nu înseamnă neapărat lux, si nici mizerie. Uneori, cel mai ades, dragostea se manifesta în tablouri aparent banale. O farfurie de fasole verde, nici măcar gătită cine știe cum, doar fiarta cu un file de lămâie deasupra. Oricum, acum realizez ca tare ma iubea ca sa mănânce cu mine asa de des fasole verde, nu e chiar gastronomia prin excelență, cum ar zice francezii, ce n’est pas un plat folichon share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…