magice

Dragostea in fasolea verde

23 février 2024

Eu îl înțeleg pe omul acela cu madelena sa. Nu există nimic mai legat de amintiri si memorie, decât simțurile. Gusturile, mirosurile, senzațiile. Astăzi am mâncat fasole verde. Eu ador fasolea verde, de 30 de ani, dintotdeauna. Pentru motive pe care nu le înțeleg, am mâncat rar în ultimii ani, poate de 2-3 ori pe an. Astăzi, mâncând după mult mult timp, am simțit din nou ce mult îmi place și au năvălit, în același timp cu senzația de plăcere, toate amintirile. Când eram cu soțul meu, Philippe, pentru ca eu adoram fasolea verde, mâncam (amândoi, se subînțelege) minim de 3 ori pe săptămână. Omul era amuzat și spunea mereu: « Mâncăm asa des fasole verde, încât ma voi transforma curând în fasole verde. » Iar eu râdeam și a doua zi făceam iar :))) acum, ca nu mai am 19 ani, îmi dau seama cât ma iubea ca să mănânce cot la cot cu mine fasole verde asa des. Si țineți cont ca eram slabă moarta, mâncam la fel de bine cartofi prăjiți și croasanți (e masculin, nu feminin!!!! nu « croasante », quelle horreur, de unde pana unde, este UN croissant), deci fasolea verde era o alegere din iubire curata, nici vorbă de regim sau silueta. Despre care nu am avut habar mulți ani, pana după 40. De fapt eu ador și broccoli la propriu, dintotdeauna, fara nevoi de silueta. Revenind la fasolea verde. Momentul de astă seara a fost ca o întoarcere acasă. M-am simțit bine, cald, iubita, protejată și auzeam în urechi: « curând ma voi transforma în fasole verde », si ma auzeam râzând. Asa ca si cand as revedea un film. Repet fără doar și poate seara de azi, adica voi mai manca curand fasole verde. Câtă dragoste și poezie într-o farfurie de fasole verde! PS. Dragostea nu înseamnă neapărat lux, si nici mizerie. Uneori, cel mai ades, dragostea se manifesta în tablouri aparent banale. O farfurie de fasole verde, nici măcar gătită cine știe cum, doar fiarta cu un file de lămâie deasupra. Oricum, acum realizez ca tare ma iubea ca sa mănânce cu mine asa de des fasole verde, nu e chiar gastronomia prin excelență, cum ar zice francezii, ce n’est pas un plat folichon share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Ascult linistea

26 septembre 2021

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…

📌
2💬 read more

Timpul curge intr-un singur sens

31 juillet 2020

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

📌
0💬 read more

Soare si mare

25 février 2020

Motto: « II me semble que la misèreSerait moins pénible au soleil. »Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de « după mine potopul », carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mineÎn Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: « la terre est basse, Dominique », (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: « aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon.. » (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more
1 2 3 26