neplacute

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii). Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai « ciupim » o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza « milioane de persoane« , (ca si cand cineva cerea asta) asteptam « un semn de sus » (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca « nu se merita » (oribila exprimare!) sa miscam ceva. « Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa… ». Al naibii concept de « merge si asa », inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire. Si genialul: « de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa? » ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat « noi« , incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii). Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor…

De zile intregi, se vorbeste aproape numai de asta. Si din pacate, oameni cultivati si cu un nivel de inteligenta destul de mare, nu au puterea sa recunoasca ca de fapt da, asta e, scoala romaneasca chiar scoate tampiti. Au sarit toti deontologii lui peste sa contrazica, sa condamne, sa se simta jigniti. Si cei de dreapta si cei de stanga, si cei de centru. Sigur, mie nu-mi place personajul Basescu, sigur, in cea mai mare parte a timpului mi se pare aiurea si mitocan, dar… asta nu inseamna sa nu pot fi de acord cu el atunci cand spune ceva adevarat. Consider ca este o onestitate fata de mine insami. Sigur, e un mod simplist de a rezuma lucrurile. Sigur, nu trebuie sa generalizezi. Dar pe ansamblu, cei care ies azi din scoala, dupa 12 clase, au un nivel mult mai scazut decat cei care ieseau acum niste ani. Si nu, nu-mi spuneti ca nu stiti asta. Macar voi, cei ca mine, cei din generatia care are astazi 30 de ani. Chiar nu se vede asta? Priviti in jur, discutati cu cativa dintre ei. Priviti cum scriu in limba romana. Si nu, nu e doar un limbaj de messenger. Asta nu e o scuza. Pentru ca messenger folosim si noi, cei de 30 de ani. Si folosim messenger si ICQ-uri de peste 10 ani. Si asta nu inseamna ca nu mai vorbim romaneste. Priviti ce vocabular restrans au. Folosesc doar fondul comun de cuvinte. Am ramas uluita, de vorba cu niste copii din acestia, pentru ca mi-au spus ca eu folosesc, in vorbire, cuvinte pe care ei nu le inteleg. Ei aveau 18 ani, erau in clasa a 12-a, si va promit, pe cuvantul meu, ca nu foloseam cuvinte rare. Care e explicatia? Nivelul lor extrem de slab, asta e tot. Ati auzit voi vreodata, printre generatiile noastre scuza: « Nu pot sa citesc mai mult de o pagina, ca ma doare capul« ? Mi s-a parut ca nu aud bine. Si am auzit asta de mai multe ori:  una la prima mana, in mod direct, si a doua mi s-a povestit, auzita din cu totul alta parte. Deci e o scuza generala raspandita in generatie. Imi amintesc de mine si de colegii si prietenii mei de la 17-18 ani. De profunzimea de gandire pe care o aveam, de scrisorile de dragoste (si nu numai), pe care ni le scriam, de rationamentele pe care le puteam dezvolta. Ascultati-i un pic cum vorbesc. Sa nu mai zic de procentul extrem de mic al celor care stiu sa spuna « pe care » acolo unde trebuie folosit asa… (Bine, recunosc, asta e boala grea, si a multor generatii…si mai mari, si mai mici.) Ascultati-le putin preocuparile. Ce isi doresc in viata, ce pretuiesc, ce nazuinte au. Masini, bani, femei, masini, bani, barbati. Deci, scuturati-va, treziti-va, de ce anume considerati ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? Repet, poate e o generalizare prea dura, dar din pacate, e chiar adevarata. Copiii nu ajungeau asa in clasa a 10a, sau a 12a, acum niste…

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul. Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia… Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: « Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna. » Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: « Stii la ce m-am gandit in acele momente? » « Nu, spune-mi. » « M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora« . M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul…