Cuplul: traditionalism si modernitate

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: “Unele femei de azi vor ca bărbat să: “te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine…” dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga
Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂
Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat.
Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre)
Și mai aveam “obiceiuri” comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉
De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala… 

Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile.
Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si “tine casa”. Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun.
Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca regula generala, fiecare cu ale lui. Cheltuielile comune sunt comune, restul, fiecare cu ale lui. Poate vrea sa-i joace, sa-i bea, sa-i dea pe femei 🙂 Cum ar fi sa ii iau barbatului banii cu pretextul ca eu “tin casa”? Invechite concepte 🙂

Ah, si timpul… pai timpul… cea mai importanta resursa. E ok sa petrecem timp impreuna, comun consimtit, bucurie impartasita. Dar nu sa nu ne permitem libertatea de a trai fara celalalt. Eu cu ale mele (plimbari singura, citit, scris, dormit, iesit cu prietenele, etc), la randul lui, el cu libertatea lui, la fel de importanta ca a mea, si preocuparile lui.
Cred ca asta e reteta rezistentei unui cuplu, sa intelegi ca fiecare om e un om liber, si are nevoie sa respire in voia lui.
Nu ma sufoca, ca ma pierzi urgent. Si nu, nici eu nu sufoc. Daca nu-mi dai motive de neliniste, sunt cel mai cool si liberal om din lume 😉

Nu rezolvi nimic cladind ziduri

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa.
Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu.
Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii}

Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si “supt” niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul, pe vremea cand era ministru de interne, cine stie cunoaste, declaratie pentru care a fost indelung criticat si care cred ca-l va urmari pana la moarte.
E greu sa ai incarcatura istorico-emotionala de popor colonialist si mai multe culpabilitati in carca. Si de-a lungul a zeci de ani, s-au straduit sa-i primeasca bine si sa-i integreze. Numai ca ce sa vezi, integrarea nu se face cu forta. Integrarea se face cu vointa ambelor parti. Ori cand una dintre parti doreste neaparat sa traiasca in comunitati inchise, e mai greu sa faci un melanj omogen. Cand unii interactioneaza cu tine doar cat sunt obligati sa mearga la job sau la scoala, si in rest traiesc intre ei, cu ei (vorbesc aici de cifre majoritare, nu de oamenii care au facut cupluri mixte, etc), dupa niste ani, asta naste monstri. Pentru ca e, cumva, si tara lor. Multi sunt nascuti acolo, chiar la a doua-a treia generatie. Ce te faci cu ei, ca totusi nu-s ca tine?
Si nu e vorba de crima. Sa nu va inchipuiti ca doresc sa explic crima, la fel ca tot felul de isterici si inepti care s-au exprimat in ultimele zile. Crima nu o justifica nimic, in schimb, cand lasi capra in copac, pai e urcata in copac.
Aia e. E o situatie de 50 de ani, care n-a facut decat sa se inrautateasca.
Si rai sunt si cei care nu fac crime. Rai sunt si aia pe care i-ai lasat sa-si taie oi de Aid El Kebir sau cum dracu se cheama, in HLM (habitation a loyer modéré, adica locuinte sociale), in baie. Nu, nu glumesc. Si nu, nu-s cazuri izolate. Si da, si noi suntem salbatici, dar eu n-am vazut romani plecati in Franta care cumpara porci si ii casapesc in cada.
DFAm trait suficient in Franta (zece ani, in care am fost si jurnalist in presa franceza- spun asta ca sa intelegem ca observam societatea si scriam despre ea) suficient cat sa vad problema in pielea goala. Au gresit ambele parti, cred ca am scris explicit mai sus. Sigur, nimic nu justifica moartea unor oameni, de oricare parte ar fi.
Pe de alta parte, sa ma ierte Dumnezeu, Allah sau cine o fi sa ma ierte, daca traiesti intr-o tara, te pliezi pe tara aceea, nu faci enclave pe care le si mentii zeci de ani. Nu zidesti ziduri, nu ridici bariere. Dimpotriva, incerci sa le darami, sa traiesti IMPREUNA. Impreuna, nu separat… Incerci sa cladesti poduri, nu sa le spargi. Sustin de azi pana la cer si inapoi si de o suta de ori ca aceea e problema. Greseala a fost de ambele parti, insa a fost GRESEALA. Enclave de zeci de ani. Eu sunt impotriva comunitatilor inchise ale oricaror tari in orice alte tari. Din experienta. Sunt nocive si paguboase. Chiar si cand diferentele culturale nu-s mari, daramite cand sunt atat de mari. In loc sa nivelezi diferentele, le adancesti?

Si am spus inca din primul moment al oribilei crime de la Charlie Hebdo ca, din pacate, aspectul cu libertatea presei, desi esential ca idee, nu este decat o mica parte din problema, anexa. Oamenii aceia au murit oribil si ingrozitor (nu ca vreo moarte ar putea fi frumoasa), dar puteau fi aleator altii.  Problema adevarata este neintegrarea, sunt diferentele, denivelarile. Refuzul de a trai ca cei pe pamantul carora ai venit. Insistenta de a-ti trimite fetele la scoala cu val islamic, desi e interzis, desi copiii sunt trimisi acasa, desi Franta e stat laic si insemnele religioase n-au ce cauta in scoli. Inca de atunci iti enclavizezi copilul, de cand il trimiti la scoala asa, “mascat”, diferit, altfel decat ceilalti.

Sigur ca nu pun nicidecum semnul egal intre idioti exaltati care ucid din isterie si nebunie si restul comunitatii musulmane. Sunt prima total suparata de faptul ca sunt atacuri asupra unor moschei, in Franta. Nu asta e reactia potrivita. Sunt adanc intristata ca am gasit comentariul acesta pe siteul prestigiosului Le Monde: “Keep calme and vote FN”. Oribil, dar previzibil. Vin vremuri triste, caci extrema dreapta, niciodata, in niciun caz nu este un raspuns valabil.

Si desi nu fac amalgamul acesta, mentin totusi ca problema este enclavizarea, refuzul de a darama acele nenorocite de ziduri intre oameni. Mentinerea unora in spatele lor. Si a altora in jur. Pe acelasi teritoriu, in aceeasi limba.

Cat despre libertatea presei, ca de fapt va marturisesc ca scriu acest articol (nu doream neaparat sa-l scriu vazand cate ineptii s-au perindat in spatiul online romanesc in ultimele zile), il scriu pentru ca o prietena care locuieste in Anglia de aproape 20 de ani m-a rugat sa-i spun parerea mea despre libertatea presei, in cazul acesta, “pentru ca parerea ta conteaza.” Si scriu, in primul rand pentru ea. Cand am zis acum doua zile ca problema cu libertatea presei este anexa (asta neinsemnand ca e de neglijat sau ca nu e importanta, ci ca e mica bucatica din problema adevarata), m-au huiduit.  Am “privilegiul” si nepretuita “onoare” ca m-au injurat si aia care sunt Charlie si aia care nu-s…..
Eu sunt minoritatea minoritatii. Nu ma deranjeaza, pentru ca niciodata nu ma abat de la ce simt, de la ce am vazut cu ochii mei si ce cred. De la ceea ce eu cred just, adevarat si sincer.
Cu tot respectul si durerea pentru oamenii aceia, problema cu libertatea presei in cazul asta e o mica parte a tabloului care se intampla.
Asta nu inseamna nici ca neg ce a fost, nici ca dau dreptate idiotilor care zic ca jurnalistii si-au cautat-o (cu aia m-am certat cum nu ma mai certasem de la referendumul din iulie 2012 pe net).
Si da, zilele astea, pentru ca am iesit din cotidianul in care postez superficialitati (nu ca doar atat pot, ci ca doar atat absoarbe online-ul)…… mi-am primit mai multe cereri in prietenie decat demult in viata. Nu ca asta cautam, eu am comentat peste tot unde am facut-o, cu sinceritate si din suflet, nu cautam nici glorie nici cereri de prietenie.
N-am fost niciodata “in moda” fara sa judec. Nici macar adolescenta. Intotdeauna am mers pe drumul meu, chiar daca trebuia sa mi-l sap. Si nu voi fi niciodata in moda doar de dragul de a fi, nu inghit lucruri nemestecate, doar pentru ca merge turma cu ele. Ca atare, nu am fost neaparat fan Neagu Djuvara. De azi, SUNT. E una din cele mai veridice si cele mai de bun simt declaratii pe care le-am auzit de trei zile, incepand cu citatul asta, IMPORTANT: „Problema cu libertatea presei este accidentală. Problema de bază este, pentru noi, acum, pentru noi europenii, hai să spunem că suntem cu toţii europeni occidentali, aşa că nu mai contează faptul că noi ne-am legat de Occident numai de 200 de ani, dar suntem Occidentul, ori s-a schimbat situaţia mondială, adică cei care sunt musulmani, nu întâmplător, din Java si până în Maroc, băgaţi de seamă – o jumătate din lumea pe care o cunoaştem este musulmană. Astea sunt consecinţele. Prin urmare noi suntem copleşiţi de musulmani. Nu mai e nimic de făcut, nu e vina nimănui. E un accident istoric pe care îl trăim”, a mai spus Neagu Djuvara. Si nu-l plac pentru ca a spus ca mine. Ca nu am pretentia ca detin adevarul suprem, sau unic. Dar e un om suficient de destept, lucid, cunoscator al Frantei, care a trait acolo indelung, si are si capacitatea de a pricepe. Si sunt mandra ca parerea mea, {exprimata mult inainte sa o aud pe a lui, adica eu am spus acum 2 zile, el asta seara} coincide cu a lui.
Toata declaratia lui este aici, va sfatuiesc sa o ascultati, caci aceste trei minute rezuma cel mai exact si mai ponderat situatia.

Cat despre libertatea presei care ar trebui sa aiba limite, ca vezi Doamne ofensam pe nu stiu cine, refuz sa intru intr-o discutie atat de idioata si aberanta. A scris un om un articol plin de ineptii. Aberații a mai scris el și în campania electorala românească, dar acolo sa zicem ca era de înțeles, omul e plătit de undeva, își face treaba. În schimb aici se putea abține. Cred ca nu ar trebui sa scriem ce nu intelegem/nu cunoastem. Si mai cred ca nu poti numi provocare (cum catalogheaza el caricaturile) ceva ce faci la tine acasa….. Sa nu uitam care la cine traieste, care la cine vine, care de la cine ia bani.
Iar respectul trebuie sa fie reciproc, dar respectul incepe cu a respecta regulile locului in care te afli. Cand am mers in tarile arabe, m-am acoperit ca sa nu sochez. Nu, nu mi-am impus maieurile care-mi lasa bratele goale si prin care se ghicesc sanii. M-am acoperit, chiar daca la temperaturi de 60 de grade nu-mi venea sa umblu imbracata pana-n gat. Si totusi, am facut-o, pentru ca eram la ei acasa. Asa cum daca as intra in oricare casa, as respecta regulile locului. Nu, nu ma apuc sa fac pipi in ghiveciul ficusului cu scuza ca eu la mine acasa asa fac.

Ar mai fi multe de spus. Dar sunt amara si mai ales cred ca prefer sa pastrez in minte imaginile cu Pierre, Ibrahim, Nafissatou si toti ceilalti care mi-au facut zilele frumoase. Partea luminoasa, si nu cea intunecata.
Si-mi mai ramane sa ma rog sa nu castige FN-ul.

 

Nu-mi photosopez viata, nu insistati

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAViata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident).
Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉
Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea.

Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. 
Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea.
Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu “ard” etape. 

Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează.” (fragmentul este de aici)
EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata.
De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine. Ci minciuna, rautatea, invidia, gandurile urate, lipsa de onoare si de fidelitate, lipsa de valori si de principii.
Iar asumarea a ceea ce esti, impacarea cu tine este, de fapt, libertate.
ps. a nu-mi “fotosopa” viata (verbul acesta, teribil barbarism, dar voit, sper ca nu va indoiti de asta), nu inseamna ca arat orice. Exista o perdea foarte groasa intre public si privat. Inseamna doar ca ma asum cu tot ce sunt, si nu pozez in te miri ce.