libertate

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: « Unele femei de azi vor ca bărbat să: « te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine… » dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!«  e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂 Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat. Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre) Și mai aveam « obiceiuri » comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉 De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala…  Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile. Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si « tine casa ». Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun. Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca…

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa. Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu. Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii} Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si « supt » niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul,…

Viata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident). Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉 Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea. Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea. Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu « ard » etape.  « Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează. » (fragmentul este de aici) EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata. De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine….

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…