drumuri

Gandirea pozitiva

11 août 2013

Minunatul secret al vietii este ca este important sa-ti doresti ca sa se intample. Este suficient sa vrei ca sa se realizeze. Ei, ca sa vezi… Era atat de simplu si nu ne gandeam 🙂 Nu cred o iota… Ma batea demult gandul sa scriu despre gandirea pozitiva, si derivele sale. Pe scurt: in ciuda tuturor filmelor si cartilor de mare adancime spirituala (americanesti, in principal), nu cred nici in ruptul capului (cu exemple clare), ca tot ce trebuie ca sa reusesti, este sa vrei. Altfel am fi toti sanatosi, fericiti, voiosi, indragostiti, reusiti, bogati. Lumea are un curs al ei, suficient de sinuos ca sa nu fie atat de simplist modificat. Sigur ca este important sa fii optimist, si sa gandesti bine. Evident ca e bine sa nu iti faci singur rau, cu ganduri negre. Desigur, e bine sa fii pozitiv. Dar a fi pozitiv nu trebuie sa excluda cantarirea tuturor pericolelor potentiale atunci cand te angajezi pe un drum. A le cantari nu inseamna nici a schimba, nici a abandona drumul. Inseamna doar luciditate, si sa fii pregatit pentru orice eventualitate (de cele previzibile vorbesc). Nu trebuie sa cazi in extrema: daca gandesc pozitiv, mi se va intampla oricum. Nu, nu se va intampla oricum. Si nu stand cu bratele incrucisate si dorindu-ne. In schimb, invers este putin mai mult valabil. Gandirea negativa automata, vazutul in negru a oricarei situatii, credinta ca totul merge in jos oricum (« zambeste, maine va fi mai rau »), temerile permanente, te impiedica sa traiesti si sa actionezi coerent, iti modifica nedorit drumul. Nu-mi place sa aud persoane din jurul meu (mai ales cele apropiate, care conteaza), ca isi exprima diverse frici, care, caricatural vorbind pot semana cu pilda cu drobul de sare. Nu-mi place, caci seamana a cobit, a atragerea raului. Nu poti in permanenta sa gandesti ca totul va esua, ca ceva se va darama, ca ti se va intampla ceva rau. In schimb, si pentru bine si pentru rau, trebuie sa faci ceva. Este bine sa gandesti pozitiv, dar nu este suficient. Suntem artizanii propriilor vieti. Alegerile pe care le facem, pasii pe care decidem sa-i urmam, directiile pe care ne ducem, sunt ale noastre. Sigur ca suntem parte dintr-un mediu si ca alegerile sunt arareori complet libere (uneori nici noi insine nu ne permitem sa fim liberi), dar in fiecare caz, exista totusi alternative. Mai largi sau mai stramte, asa cum ni le permite societatea si in primul rand mintea noastra proprie. Daca alegem cai batatorite pentru ca asa se face, pentru ca ne e teama de nou, e o alegere constienta si trebuie sa asumam ca rezultatele sunt proportionale cu aceasta alegere. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
18💬 read more

Confirmari

20 juin 2013

Uneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat. Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai… Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar. In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, « ce ma taia capul », neascultand vocea societatii, acel cor care zice « ar trebui sa…« , « majoritatea fac asa… ». Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea « cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment? ». Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: « dar cum ar fi fost daca… » Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor « cum ar fi fost daca », ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: « Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat… » As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim… Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat. Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
7💬 read more

La rascruce de drumuri

21 février 2013

Cine-a pus inima-n drum Ala n-a fost om nebun. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
56💬 read more

Frici si drumuri

29 juillet 2011

Nu am fost niciodata o fricoasa, cred. Am si eu temerile mele, spaimele mele, dar sunt mai mult legate de momente importante (examene, momente cu miza mare) sau de oameni (care pot deveni jivine), decat de « necunoscut », de locuri straine, de situatii noi. Din contextul acesta, al meu, nu inteleg oamenii carora le e teama sa plece singuri, in alte tari. Am fost atacata destul de grav in Bucuresti, si cand zic asta, chiar nu exagerez. Nu vreau nici sa revin asupra momentului si povestii, e urata, suficient, si nu hiperbolizez. Mie Romania mi se pare una din cele mai nesigure tari (ma rog, nu vorbesc de America Latina sau Africa neagra). In masura in care eu am fost atacata in Bucuresti, de ce mi-ar fi teama sa ma duc de capul meu in alte parti? Plecand de la premisa ca mi se poate intampla absolut orice la mine-n bloc, care ar fi argumentul sa nu ma duc singura in orase/tari straine? Stiu ca sunt privita ca o « curajoasa », chiar « excentrica », pentru ca fac asta. Si nu numai in Romania. Imi amintesc privirile unei frantuzoaice din Bordeaux, cand a aflat ca la 18 ani eu cutreieram singura Parisul. Ea era in tara ei, si totusi era tetanizata de ideea de a pleca singura intr-un oras atat de mare… Si avea 38 de ani, iar eu aveam 18, si veneam dintr-o tara fost comunista. Imi amintesc privirile colegilor mei francezi, jurnalisti, colegi de redactie, cand i-am anuntat ca plec la New York. « Singuraaaaa? » « Singura, normal, de ce? » « Si nu ti-e teama? » « Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana! » 🙂 La fel m-au privit cand am plecat in expeditia « Cu papucii prin desert ». Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele. Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma « obligata » sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja? Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul « dor de duca », ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e « tristetea maxima », dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu…

📌
0💬 read more