Fereasca!

De mai bine de 12 zile, triez hârtii. Erau deja clasate, dar vreau sa mai renunț la ele. Viața mea este un șir nesfârșit de hârtii. Le-am scos pe toate, ca să le pot tria si reclasa. Pentru ca task-urile acestea nu îmi ocupa tot procesorul, am mult timp de gândire. Am ascultat ebook-uri, sau emisiuni de literatura, am ascultat muzica, (mai rar, nu am starea necesara), si am gândit mult (cum am spus, procesorul nu e la 100% ocupat de selectarea hârtiilor). Acum câteva ore am avut un gând răzleț ca ar fi bine sa am cu 10 ani mai puțin, dar în următoarea secunda am știut ca e o prostie enormă. Nu, ar fi fost bine chiar sa am cu 10 ani mai mult. Am apucat sa trăiesc. Mult, intens, nebunește, frenetic. Am făcut ce am vrut aproape mereu. Am avut șansa să pot. Am plecat la New York in câteva zile, pentru ca ma îndrăgostisem. Am decis, am cumpărat biletul de avion și cazarea, am plecat! Aveam 27 de ani și am plecat pe banii mei, nu ai soțului, iubitului, părinților! De altfel, nu mai trăiam cu părinții de la 18 ani, eram la 3000 km de ei. Am dat doar acest exemplu, dar asa trăiam. Făcând ce doream.
Am făcut absolut mereu ce am vrut. Am râs mult, am pierdut nopți, am călătorit, am dansat până am rupt tocuri la propriu, am făcut nebunii. Am și muncit. Am câștigat bani prin munca, i-am cheltuit cu delectare. Nu am economii și nu ma interesează să am. Nu a făcut parte din preocupările mele. Strâng cărți, hârtii, vaze, etc. Orice, bani nu.
Am iubit mult și am fost iubita. Am fost cuminte, uneori prea, dar am trăit intens, cu pofta, fără să mă economisesc. Fără teamă de riduri, de portofel gol, de boală, de moarte. Asta chiar și acum 3 ani.
{De acum 2, după dispariția lui, am dorit sa dispar și eu. (Ăsta e alt capitol)}

Ce oroare sa ai 20 de ani acum când stai la cușcă, când gesturile cele mai simple iti sunt interzise.
Ferească! 

Après moi le déluge!

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: “Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea.” Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri.

pantofi


Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi dupa acest timp. Eu am stat si anul trecut enorm in casa, din cauza istoriei personale si a tragediei pierderii cuiva drag. Practic, de 13 luni, eu nu prea mai apuc sa port tocuri. Si imi rasuna in cap ades vorbele acelei doamne: “Luati-le acum si purtati-le acum, cine stie ce se va intampla, cat veti mai putea purta…
Niciodata nu trebuie sa sovaim, trebuie sa luam mereu totul din ce putem, din ce ni se ofera, din ceea ce dorim si avem cum sa atingem. Niciodata nu stim ce se intampla. O drama care ne arunca in cu totul alta dimensiune. Personala, ca a mea in 2019, sau generala, ca cea de acum…
O experienta similara o am cu o calatorie in Rusia si 2 republici sovietice asiatice. A vrut mama sa-mi cumpere o excursie prin BTT, in Rusia si cele doua republici. Se putea si isi permitea. Am strambat din nas: “Nu merg eu in Rusia!!!” Acum imi pare rau. 30 de ani mai tarziu si tot n-am vazut-o. Si Dumnezeu stie daca am sa o vad vreodata, cat despre republicile asiatice, si mai greu de crezut. Atunci am acceptat totusi o excursie in RDG. (am vazut zidul in picioare. Din partea estica). Dar povestea asta este exemplul contrar pantofilor, aici n-am avut reflexul bun (eram copil…). Intotdeauna trebuie sa profitam la maxim de orice moment, de orice ne ofera viata. Uneori trenurile care trec, nu mai revin niciodata. Si riscam sa ramanem pe peron, cu buza umflata, plini de regrete, asteptand “americanii”, sau “barbatul/femeia perfecta”, sau “momentul potrivit.”
Alteori, lumea se poate modifica total. Si noi ramanem cu lucruri netraite. Si cu gol in suflet.
Sper ca s-a inteles ca pantofii si excursia erau metafore pentru lucruri nemateriale, in primul rand, pe care trebuie sa le traim, fara ezitare, atunci cand ni se ofera. Nu exista “maine”, “mai tarziu”, “data viitoare”. Sau exista, dar habar nu avem cum arata acestea. Luati tot ce puteti de la viata atunci cand vine. Nu amanati vederea rasaritului. Nu stim, poate va fi innorat saptamani intregi. Plecati unde puteti, stati cu oamenii dragi, beti acest pahar de vin de care aveti chef, cumparati cartea care a aparut, dansati toata noaptea, cumparati un bilet de tren sau avion pentru un oras in care doreati sa mergeti…. Nu maine, azi. Habar nu avem ce vine apoi.
Pana la urma, zicerea “Dupa mine, potopul”, a lui Ludovic al XV-lea, nu era deloc rea.

Intoarcerea

Nu uitați in această noapte să dați calendarul cu doua luni înapoi și să returnați mărțișoarele “, zice cineva, desigur, in gluma. E gluma, dar pe mine m-a atins undeva adanc.
Ma invoiesc sa dau inapoi nu numai martisoarele, ci toate cadourile, nu doar materiale, ci si imateriale, nu doar ale oamenilor, ci si ale vietii, as inapoia TOT, daca s-ar fi inventat ceva sa ma intoarca undeva, sa ma intoarca candva.
As inapoia si intelepciunea pe care mi-au dat-o anii. Si cinismul. Si puterea. Si desteptaciunea de a trece peste dezamagiri. Si sutele de carti citite intre timp. Si dragostea pe care am purtat-o barbatilor mei. Si orgasmele. Si kilometri de asfalt inghititi. Si noptile in desert, si aventura Bucuresti-Dakar. Si reusitele profesionale. Si cafelele cu cantec. Si cele fara cantec. Si bronzurile atator veri. Si fericirile intense. Si apusurile de la Sozopol. Si sutele de pantofi.
Si m-as intoarce inainte sa moara Philippe.