« o imagine face cat o mie de cuvinte »

Ascult linistea

26 septembre 2021

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un « balans bun de viață/odihna/venituri » (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin…

📌
2💬 read more

Timpul curge intr-un singur sens

31 juillet 2020

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: « stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie. » Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!) Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A…

📌
0💬 read more

La mine

18 août 2017

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Septembrie

17 juillet 2016

Urăsc despartirile. Ultima seara, ultimul tren, ultimul tango, fie el și la Paris, la New York sau aiurea în lume. Ultima cina, ultimul pahar de vin, sau chiar si de sampanie, ultima baie in mare, ultima cafea, ultimele minute de soare… Urăsc peroanele (imaginare sau nu) și aeroporturile. Nu cred ca știu să îmi iau niciodată « la revedere » satisfăcător. Mereu mă pândește gândul fatal al iremediabilului, umbra amenințătoare a lui « adio », spectrul acesta sinistru, așternându-se peste promisiunea lui « pe curând », peste inflorirea unei revederi. E ciudat ca-mi plac apusurile. Asfintitul contine in el un sfarsit, un adio. Insa ma fascineaza. Poate din cauza ca soarele a rasarit mereu a doua zi.  Cu regularitate. Urasc despartirile, fie ele si temporare. Tot asa cum urasc un 1 septembrie, sau mai bine zis un septembrie. Nu-l voi mai putea vedea niciodata cu aceeasi ochi, din pacate. Nu-l voi mai putea trai la fel. Uneori imi doresc sa nu am amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more
1 2 3 6