fictiuni

The hard way

11 février 2016

Eu nu regret niciodata, dar absolut NICIODATA lucruri pe care consimt sa le dau (fie ele imateriale sau materiale), ca sa inteleg anumite alte lucruri, si sa trec mai departe. Chiar sunt recunoscatoare pentru intelegerea aceea, e o lectie. Si fiecare lectie are un pret. Pe care consimt sa il platesc, este fair. Nu ai in viata asta ceva, fara sa dai nimic, pe o parte sau pe alta. {zice francezul: « on n’a rien, sans rien »} Si nu, nu-mi trece prin cap sa reprosez  niciodata nimic, nici timpul, nici investitia de suflet, nici banii (in cazuri banesti– am avut recent o experienta), nici gandurile. Nu reprosez, cum sa reprosez? viata are un curs… si tragem niste concluzii. Fie ca nu ni se potriveste ceva, fie ca e pentru mai tarziu, fie ca de fapt, ce sa vezi, parca nu asta doream…. Asta inseamna sa fii « bun » jucator, adica onest si cu spirit de competitie. Intelegi din orice situatie, si extragi ce ti se potriveste… Nu, n-as reprosa niciodata pretul platit (indiferent de moneda), ca sa progresez. Chiar daca ma adun din farame, chiar daca necesit pansamente si zacut in pat, si plansete, si durere. Apreciez ca avansez, si am responsabilitatea si constiinta celui angajat in joc, de bunavoie si nesilit de nimeni. De aia nu voi intelege de ce nu ma lasi niciodata sa trec mai departe, lasandu-ma sa vad ca nu ne potrivim. Da-mi voie sa « uit de tine », elibereaza-ma. Lasa-ma sa nu ma mai gandesc. Sa apas butonul de « Skip this » 🙂 Incearca-ma si arunca-ma. Uzeaza-ma sau recicleaza-ma. Vii si pleci, si nu stii cate ravagii faci in mine. Cum ma faci sa infloresc si cum ma pustiesti apoi. Ma urasc sa ma vad atat de abuzabila, atat de la indemana intamplarilor, atat de dependenta. Lasa-ma sa vad ca nu ne potrivim. Ca am incercat si nu suntem compatibili. Frate, frate, incercarea n-are moarte. Dar nu, tu nu vrei. Tie ti-e teama sa ma pierzi. Nu intelegi, sau nu stii ca ti-ai castiga, in mine, un prieten pe viata.  Nu numai ca n-as fi suparata, dar ti-as fi oarecum macar o amica buna, macar in virtutea anilor de cand stau aici, si a faptului ca ai avut curajul sa incerci. Nu te-as parasi, ca tot aici sunt, zau, cum sunt de atatia ani. Te-as respecta si mi-ai fi drag, foarte drag. Nu as ramane aici amoros, dar ti-ai castiga o prietena solida. {crede-ma ca cine ma are prietena, nu regreta, nici cei de 30 de ani, nici cei de 3 ani}. Acum nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici cal, nici magar, si numai extremismul din mine, nebunia, slabiciunea, combinate cu o ambitie extrema, au facut sa mai fiu aici. Sigur ca te iubesc. Si nu ma joc cu cuvintele astea, n-am 15 ani, sunt constienta si responsabila de ceea ce zic. Dar daca nu se poate, pot sa inteleg ca nu se poate. Da-mi voie sa te uit, da-mi voie sa pasesc dincolo. Elibereaza-ma. Sau omoara-ma. Sau fa-mi dracului ceva!…

📌
1💬 read more

Intotdeauna, sufletul

24 octobre 2015

Sper ca ai aruncat toate scrisorile primite vreodata de la mine. Nu de alta, dar nu as vrea sa le găsești în câțiva ani și sa te tulbure intr-un fel incomparabil, așa cum tocmai am pățit eu cu propria mea scrisoare scrisa acum 15 ani mamei. E suficienta amintirea difuza, din ce în ce mai estompata,  a lucrurilor citite de tine, scrise de mine. Prezenta lor fizica in acelasi spatiu este deja prea mult. În general obișnuiam sa pun mult suflet în ele. Știu ca nu e uzual ce urmează sa te sfătuiesc,  dar trebuie împachetat cu grija și aruncat și el odata cu scrisorile,  ca sa nu rămână urme, stropi, firimituri,  dare…. nu mai mult decât cele care rămân în interior și pe care nu prea ai cum sa le distrugi orice ai face. Ca nici timpul nu le șterge de tot, niciodată.  Ele rămân cu tine, în tine. Spuneam eu odata: de mine scapi ușor,  de tine nu știu cum scapi… iar fraza asta se vroia o atenționare calda despre ceea ce putea sa fi rămas înăuntru, ca schijele unui obuz ce rămân îngropate adânc in pământ, mult timp dupa explozie. N-ai unde sa fugi, niciodata, amintirile-ti sunt lipite de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustate. Esti un basorelief sculptat in senzatii. Inchizi ochii, sunt in tine. N-ai unde sa pleci. Nu ai cum sa le scapi, esti oricum si oriunde in raza lor de actiune. Nu prizonier, caci le duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ele sunteti prizonieri, care al cui, tu al lor sau ele al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Deci daca mai ai scrisorile prin casa, mergi acum la ele, apuca-le, nu le deschide, nu, nici macar din curiozitate, nici macar din dorinta de a-ti lua un la revedere, nici măcar pentru a arunca o ultima privire duioasă. Un la revedere inutil, de altfel. Tine-le bine inchise, sa nu scape inima din ele, sa nu se disperseze. După ce ai împăturit bine sufletul în hârtii și ai scăpat de ele, aerisește cu grija apoi, sa nu fi rămas o boare prin vreun cotlon, sunt persistente și se insinuează te miri unde. .. Au scrisorile astea un parfum mai tare decât esențele renumite ale florilor de Grasse. Te iubesc și de aceea vreau sa te protejez si sa te previn: arunca dracului TOT, pana când acest tot nu va deveni prea dureros și nu te va lovi cumva mișelește din cine știe ce colt al casei, dintr-un sertar, de pe o etajera. Până când nu vei călca pe o schija din aceea, provocând un dezastru, o noua explozie care ar putea nimici mult… Aruncă tot până nu e prea târziu. Spre binele tau iti spun asta, fa-o! Sigur ca eu nu am puterea sa o fac, deși știu pericolul ce mă pândește,  și știu ca poate lovi și ca doare. Eu nu pot. Am acolo mereu cuvintele tale. Nu le șterg, nu le arunc. Ba mai mult, recitesc, si…

📌
3💬 read more

Decizia lui Miron

1 juillet 2014

Statea tolanit pe iarba, rezemat de un copac, in varful dealului. Putea spune ca are oraselul la picioare, la propriu si la figurat. In vara aceea terminase facultatea cu note mari si devenise unul dintre tinerii de perspectiva ai urbei. Ca si cum succesul nu i-ar fi fost de-ajuns, aseara, la discoteca, a mai bifat o victorie. A dansat aproape tot timpul cu Laura, o fata de conditie buna, una dintre cele mai frumoase din oras. La sfarsit, a condus-o acasa, plimbandu-se cu ea de mana pe strada principala, spre invidia celorlalti baieti. Parea ca nimic nu mai poate sa-i strice starea de implinire. Tocmai atunci trecu pe acolo Sebastiana, o tigancusa care culegea flori de camp si le vindea, la marginea drumului, turistilor aflati in trecere. – Salut, studentule! – ii arunca, din mers. -Ciao, Sebastiana, ii raspunse, lenes. Nu mai sunt student, am terminat. – Foarte bine, felicitari! O privi cum se indeparteaza, cu egarii negri stransi pe picioare si un tricou rosu fluturand pe deasupra. Parul negru se revarsa in bucle, pe spatele fetei care cobora dealul sprintara, ducand in mana un cos cu flori. Simti niste furnicaturi in stomac si tot corpul ii intra intr-un fel de alerta, cuprins de admiratie. Mai statu vreo jumatate de ora rezemat de copac, apoi se ridica si porni catre casa. Il strabatea un sentiment confuz. Sebastiana era o “cioara”, adica o tiganca. Natia ei avea o proasta reputatie. Tiganii talhareau, violau, ucideau. Un tanar cu reputatie, dornic sa-si croiasca un viitor, nu trebuia sa fie vazut in mijlocul lor. Asa gandeau toti cei din anturajul lui Paul, rudele, prietenii, cunoscutii. Asa gandea si el. Natia asta spurcata le otravea vietile. Ar fi fost cu totii bucurosi sa scape de tigani, sub o forma sau alta. Unii chiar ziceau ca ar trebui impuscati, gazati, ingropati de vii. Legile tarii respingeau orice forma de discriminare. Egalitatea indivizilor, indiferent de rasa, era garantata. Nimeni nu ar fi spus pe fata ca ii uraste pe tigani. Se legau prietenii cu acesti oameni, inca din copilarie. Dar o bariera nevazuta ii tinea departe. Adanc in interiorul populatiei majoritare mocnea o repulsie fata de tigani. Cum sa-i placa lui tocmai de Sebastiana? Cum sa recunoasca un asemenea sentiment, mai intai fata de el insusi, si apoi fata de toti oamenii pe care ii cunostea? Trebuia sa fie complet idiot sa se coboare pana la rasa inferioara si sa mangaie ori sa pupe o cioropina. Relatia pe care o incepuse cu Laura ii marise prestigiul, doar nu era nebun la cap sa-i dea cu piciorul. Pai daca aseara s-ar fi plimbat cu Sebastiana de mana pe strada, tot orasul ar fi ras de el. Cu gandurile astea se plimbase prin oras toata ziua. Ata il tragea catre marginea soselei, unde stia ca Sebastiana incearca sa vanda flori turistilor, imbiindu-i cu buchetele aratate pe geamurile masinilor. Si totusi ajunse in acel loc abia seara, cand fata urma sa plece spre casa. – Si? Ai facut vanzare buna?…

📌
34💬 read more

Picioarele Adelaidei

20 juin 2014

– Sunt deprimata, hai sa mergem intr-un bar, ceva, sunt deprimata, ma prabusesc in mine! – O clipa, inchide telefonul, ca te sun eu. Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. Uda cu atentie trandafirul japonez, o planta pretentioasa, care inflorea rar, dar facea o floare superba, de un rosu unic. Se uita la trandafir cu o oarecare ciuda. De cand isi cumparase aparatul de fotografiat cel nou, pentru care facuse economii vreo sase luni de zile, nu inflorise niciodata. Intre timp, mai pozase alte flori, dar tocmai pe cea din casa nu, pentru ca asta se incapatana sa nu-si scoata la iveala petalele. “Frumos, n-am ce zice”, se gandi Roland. “Eu te ud in fiecare zi, ca sa infloresti tu o data la doi ani, sau cand ai chef”. Dar nu-i nimic, va lasa acasa trandafirul cel capricios si se va duce la bar, unde va admira in voie picioarele Adelaidei. Lua telefonul mobil in mana, ca sa o sune. Dar in acel moment, facu o asociere. Se gandi ca daca iti place ceva, atunci trebuie sa cultivi acel ceva. Asa cum facea el, zi de zi, cu trandafirul. Pentru ca daca faci pasi gresiti, ceea ce iti place se ofileste. Isi imagina iar picioarele Adelaidei, iesite dintr-o fusta eleganta sau puse in evidenta de niste pantaloni savant alesi din garderoba, odihnindu-se sub o masa. Apoi si-o imagina pe Adelaida in intregul ei, manifestandu-si depresia in harmalaia si fumul din bar. In sfarsit, se incluse si pe el in tablou, si imagina toata scena: o conversatie cu frumoasa Adelaida pe aceleasi vechi teme rasuflate si indelung disecate – politica, barfe, sex, mondenitati. Si ca si acum ar fi dat banda “fast-forward”, vizualiza fumul si zgomotele intrand prin nasul si urechile Adelaidei, atacandu-i trupul si vestejind frumoasele ei picioare. Ce poti sa faci intr-un bar decat sa te stafidesti? – Buna! – o saluta Roland la telefon. – Asa, bine ca m-ai sunat. Mergem? – se entuziasma femeia. – Mai, acuma e si tarziu si chiar n-am niciun chef sa zac pe un scaun toata noaptea. Nu vrei mai bine sa ne trezim maine dimineata si sa mergem la munte? – …daa, nu e rea ideea. Nu am mai fost demult la munte. Bine, mergem! Adelaida era genul acela de fiinta spontana, gata oricand sa plece si in Honolulu daca i-ai fi propus. Dar, cea mai mare parte din viata si-o petrecea in masina, la birou si pe unde mai avea intalniri mondene sau de afaceri….

📌
38💬 read more