Ziua farselor

septembrie 1996, Les oubliettes

Fostul meu sot, Philippe, era regele pacalelilor. Ma pacalea si pe mine, ii pacalea si pe prietenii comuni, uneori fara scrupule, doar pentru placerea rasului sanatos de la sfarsit. Desi, uneori, inainte de ras, imi venea sa-l omor. Odata, cand il asteptam in Romania, mi-a dat telefon ca este retinut la frontiera sarba, si ca nu crede ca poate trece inainte de 15 ore. Eu eram in alt cartier, la matusa mea, si in 5 minute suna la usa, acolo unde eram. Asta e un mic exemplu, el ne pacalea in permanenta, mereu.
Ei bine, ca in povestea Petrica si lupul, cand Philippe a ajuns la urgente, in prima faza n-am crezut…. venisera pompierii la usa sa-mi spuna ca l-au transportat la urgente, si eu, stiind ca sunt prietenii lui de pahar, ii trimiteam acasa, a trebuit ca oamenii sa insiste. Chiar avusese un accident de masina.
La fel cand si-a rupt piciorul, prietena mea Brigitte nu a mai crezut cand ii spuneam (nici macar eu, ma credea complice), ca si-a rupt piciorul.
Nu prea gust eu pacalelile incepand din vremea aceea….
ps. omul acum pacaleste sfintii, parca-l si vad sunandu-l pe Sfantul Petru si spunand ca este retinut la frontiera norilor, unde mai intarzie niste secole.

Strada Linistii, colt cu bulevardul Fericirii

 

Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa

Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa

Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.

Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.”

Cand vreau sa ma plimb, ma plimb
cand vreau sa dorm, dorm
cand vreau sa citesc, citesc
cand vreau sa te aud, te sun
cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu…

Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu…

Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere…
Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci…
Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos.

Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire.

sozopol1

Locul cu mare, apusuri, rasarituri magice, capre si smochine este linistea mea.

Si mai tin ceva la loc de cinste in minte: nimeni nu te poate chinui daca nu te lasi chinuit. Am plans si eu dupa cate un baiat, ca nu-s de piatra, oh, dimpotriva…. daca ati mai citit pe aici, stiti ca nu-s de fier. Dar pastrez mereu in creier ideea foarte clara ca suferinta mea e o alegere. Nu e vina lui, a nimanui, e vina mea, caci nimeni nu m-ar putea mahni, daca nu ma las mahnita.

N-am spus ca cineva nu ma poate face fericita, atentie (desigur, acel cineva!). Doar ca nu astept cu dinandinsul ca cineva sa faca ceva anume. Fericirea tine si de tine insuti, mai précis de impacarea cu tine, de cat stii sa te bucuri de viata, de un apus, un rasarit, un val din mare… Fericirea nu este dependență.
Cat despre nefericire, repet: nu poti fi nefericit din cauza cuiva daca nu te lasi tu insuti chinuit. Cu alte cuvinte, este o alegere personala sa suferim, oricat de tare nu mi-ar conveni mie insami verdictul acesta 😉

Si, desigur, e important sa te apropii cat mai mult de ceea ce-ti doresti sa faci. Eu vreau casuta cu capre si smochine, la soare, in care sa traiesc minim 6 luni pe an, uitandu-ma cum rasare si apune soarele, scriind si band vin pe terasa. Si am sa o am… pentru ca uneori, fericirea e atat de aproape

Refuzul

Yes or NoSunt refuzuri si refuzuri.
Exista refuzurile eliberatoare. Exista insa si refuzurile dureroase. Acelea cand as vrea sa-ti spun da, si nu pot sa spun da, si trebuie sa spun nu. Iar acelea dor, dor rau. Nu dor refuzurile decise, asumate, dorite. Dor refuzurile pe care n-ai incotro si trebuie sa le rostesti.

Exemplu: anul trecut, de ziua mea eram departe de casa si de cei care contau. Am locuit trei luni intr-un oras indepartat. Frumos, cu oameni buni, dar departe de ai mei dragi. M-am bucurat ca prietenul meu cel mai bun a venit pana acolo ca sa sarbatorim impreuna, m-a scos la restaurant, etc. Atunci am gandit ca e rau sa fii departe de casa in asemenea zile. Acum imi dau seama ca e mult mai rau sa fii aproape. Iata-ma in postura in care m-a sunat mama ieri sa ma invite la o masa de pranz azi cu familia pentru ziua mea. Am refuzat-o, cu moartea in suflet. Doar ca spre deosebire de toti ceilalti pe care i-am mai refuzat zilele acestea (ca nu pot sa ma impart, sa ma clonez), pe mama ma doare sa o refuz, pentru ca e mama. Iar sotul ei (care era cu initiativa mesei) nu se stie cati ani va mai avea ocazia sa-mi spuna La multi ani.
In momente din astea ma simt si nedemna, si neputincioasa, si in general cred ca as prefera sa mor. Nu, nu se punea problema ca nu m-ar intelege.  Chiar ma inteleg ai mei, ma sprijina si ma iubesc asa absenta cum sunt… Eu ma simt insa ca ultimul om sa-i refuz. Si pe prieteni, dar cel mai rau pe parinti.

Refuzurile acestea sunt cele mai grele.
Celelalte, refuzurile pe care ti le doresti, sunt bune, eliberatoare. Respiri, ai reglat o problema. Cel putin dintr-un punct de vedere. Cel putin din ce-ti statea in puteri sa faci.

ps. Azi, totusi, am fost la ei. Ieri i-am refuzat, dar asa tare m-a durut sufletul după, încât am spus ca nimic nu e mai important pe lume decât ei si prezența lor astazi lângă mine. Lor le datorez tot ce sunt. Mai ales mamei.