Psihologii :)

si ce mai faceti, dragii mosului? 🙂
E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca “nu am incredere in psihologi.” Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca “nu am incredere in psihologi”. Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma impiedica sa ii respect, sa ii admir, sa ii citesc cu placere. Ii citez intr-o ordine aleatorie, totusi intai doamnele Adriana Petrescu, Arina Anghel, Nicoleta Larisa Albert, si nu in ultimul rand, domnul Cristian Munteanu. Sa aveti un week-end cu soare!
(ps. in mod voit nu am dat nimanui tag, ca nu vreau sa deranjez pe nimeni implicandu-l)

Confirmari

Healthy green lime fruit typically served with cocktailsUneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat.
Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai…

Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar.

In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, “ce ma taia capul”, neascultand vocea societatii, acel cor care zice “ar trebui sa…“, “majoritatea fac asa…”.

Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea “cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment?”. Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: “dar cum ar fi fost daca…” Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor “cum ar fi fost daca”, ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: “Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat…” As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim…
Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat.

Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si…