Soare si mare

Motto: “II me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil.”

Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de “după mine potopul”, carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mine
În Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: “la terre est basse, Dominique”, (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: “aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon..” (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.
Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.
Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.
Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0

Cererea in casatorie

13 iunie 1990, abia implinisem 18 ani de 11 zile. Inca nici nu imi dadusem bacalaureatul, terminam clasa a 12a si urmau si bacalaureatul si admiterea la facultate. Philippe, care ma cunoscuse in aprilie 1990, la Paste, pentru care intalnirea cu mine fusese dragoste la prima vedere, luase avionul si venise in Romania cand a vazut la tv evenimentele acelor zile (minerii la Bucuresti). Atunci a intrat in bucatarie la mama si m-a cerut de sotie. Mama a ras si l-a intrebat: pe ea ai intrebat-o? adica pe mine. El a raspuns ca nu inca. Ea i-a zis: du-te si incepe cu ea, si apoi vii la mine daca mai este cazul. (mama stia ca nu vreau sa ma marit, cu atat mai putin la 18 ani, dar in general DELOC, ca asa am fost eu de mica, mai atipica). Si bineinteles ca si eu am ras, si nu am acceptat, deci nu a mai fost cazul sa se intoarca la mama cu cererea.
Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost “coup de foudre” pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90  in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf  (ce repere temporale am) 
Apoi, Philippe a staruit, timp de 6 ani m-a cerut de sotie in fiecare sambata, desi locuiam impreuna si aveam o viata de cuplu normal, de la spalat sosete impreuna pana la week-enduri cu plimbari in parc si rasete, de la gatit impreuna pana la dușuri comune. Pana cand am acceptat, caci mi-am dat seama ca pentru el casatoria chiar insemna ceva. Si am dorit sa ii fac un cadou, desi pentru mine casatoria nu conta.
* m-am casatorit la 24 de ani la Sanary-sur-Mer
** fara staruinta lui nu m-as fi casatorit, nu fac parte dintre femeile care isi doresc asta
*** ii sunt recunoscatoare ca a insistat 

Nu cred in casatorie, am mai spus asta de multe ori. Cred in cuplu, dar nu in casatorie. Si probabil nu m-as fi casatorit niciodata daca…
Dar mai este un aspect. N-as fi suportat sa stau langa un barbat ani intregi si nici macar sa nu propuna sa ne casatorim. Ar fi fost, pentru mine, un afront teribil.
Cred ca orice femeie trebuie sa fie ceruta in casatorie macar o data, din suflet. Daca nu ai trecut printr-o cerere din suflet, este trist. Fie ca o accepti, fie ca nu.

Acasa

Locuiesc intr-o casuta bulgareasca pe malul marii, traditionala, in inima orasului vechi, partea care imi place cel mai mult din locul acesta. Ma trezesc si adorm in zgomotul mării. Strazile sunt pietruite, in panta, care mai de care mai abrupte, toate inguste. Casele sunt cu etaj, de lemn, cu balcoane si terase generoase. Toate curtile au flori, si mereu ii vezi pe proprietari ingrijindu-le. Aproape toti au pisici.
Doamna care tine pensiunea din casuta traditionala nu vorbeste engleza aproape deloc, e prima data cand simt ca e nevoie sa invat ceva bulgara. Cand am ajuns, joi, m-a intrebat daca am venit cu autocarul. Am zambit si am spus: nu, cu masina. M-a privit cam straniu, cred ca i se pare departe locul de unde vin, si neobisnuit sa calatoresc singura. (oricum, autocare nici nu sunt, ea nu stie, eu stiu ) Apoi a intrebat unde am parcat. In capatul peninsulei, am incercat sa ii spun. A zis sa aduc masina incoace, langa casa (desi, repet, strazile sunt extrem de stramte si in panta). Am adus-o, am lipit-o de casa, s-a dus sa vorbeasca si cu vecinii ca las masina acolo (ei trebuie sa iasa pe langa mine si locul e ingust). A doua zi dimineata,  ma astepta cu un bilet scris in romana, cum ca primarul a dat nu stiu ce hotarare sa nu mai parcam nu stiu cum Saraca, cum a cautat ea pe Google translate si s-a apucat sa ortografieze in romana. Am mutat masina, zambind, si fara sa discut.
Seara a urcat la mine cu ziarul in mana, sa-mi arate ca scrie ca primarul a dat asa hotarare. Asa era. Intre 2 si 10 iunie, este o hotarare temporara. M-a induiosat. Voia sa fie sigura ca o cred.
Si m-am induiosat si ca intr-un oras asa mic, inca au ziare pe hartie
Am descoperit locul acesta in mai 2013, am revenit de zeci de ori intre timp. Este o oaza de liniste si normalitate si nu o voi parasi niciodata.
Ma intreba cineva daca este mai frumos decat sudul Frantei. Nu, nu este mai frumos decât sudul Frantei, este foarte frumos intr-un fel diferit, și mai ales, are încă lucruri pe care sudul Frantei nu le va mai avea niciodata.
Nici sudul Franței și nici lumea “civilizata”, globalizata, din pacate. Lumea cimentata, locurile cu mult beton si sticla.
#deceiubescsudulBulgariei