Adictii

3 février 2025

Am cu adictiile o poveste. Prin nu știu ce miracol, nici nicotina, nici alcoolul, care sunt amândouă foarte adictive, nu mi-au provocat adicție. Și zău, m-am cam jucat în pielea goală pe lângă… cum e vorba aceea trivială, dar directă. Sa o luam cu fumatul. Eu pot sa fumez un pachet in 5 ore și să nu mai fumez de a doua zi, ani întregi. Am făcut așa mereu, in asta am susținut mereu că nu sunt fumătoare, că nu am adicție. Toată lumea spunea de-a lungul anilor, lasă că o să vezi, te va prinde. Ei aș! Recent, am fumat constant. Întâi în octombrie, că eram in vacanta la Veliko Tarnovo. Apoi acasă, că m-a lovit realitatea in cap, am inceput sa locuiesc mai mult prin clinici și spitale, și nu am găsit alta cale de evacuare stres. Deja alcoolul era out de peste un an (din octombrie 2023), și din fericire oricum la mine alcoolul nu a fost niciodată pentru calmare stres. Alcool beam doar la bucurie sau neutră, la supărare nu intra (din fericire, cred). Una peste alta, din octombrie am fumat mereu. Dar am avut perioade în viața mea când fumam, și apoi de a doua zi, iar nu fumam Vineri seara vorbeam cu un prieten bun care începe să îmi spună de spray cu nicotină. Mai stai că nu am adicție la nicotina. Nu, nici la gest, mă enervează să țin cățelul de lesa, telefonul, poșetă, țigară. Mă enervează să țin volanul, țigara.Nu îmi place nici mirosul. Fumez de aiurea, mă prostesc. Nu suport sa fumez in casa. Nu simt nevoia sa fumez dimineața. El nu, ca nu, că sigur am adicție. Și să iau cu spray. Bai, ești nebun, de ce sa dau bani pe spray. Nu am de ce, mă las oricând, fara preaviz. Mi-a strecurat totusi o îndoiala, ca țin la el și zice chestii deștepte, și cam demult insistasem cu fumatul, zic: hait, o fi ca el, ia sa vedem. Mi-a strecurat o îndoiala in suflet, deși știam că nu era adicție inainte. Zic: o fi apărut. Am fumat ultima țigară din acel pachet vorbind cu el vineri seara, acum, 48 de ore după, nu am mai fumat deloc, am Mega la parter până la 0 deschis, am tot fost pe drumuri, ocazii sa cumpar țigări sau sa fumez au fost mii. Nu am niciun imbold, nicio dorința, nicio temere, nicio tremurare, niciun sevraj. Concluzia: nu am adicție. Pot sa fumez sau sa nu fumez, depinde ce îmi doresc. Și asta instantaneu, nu peste 3 zile. Cum ii spuneam și lui, e mai nasol de mine, adictiile mele nu sunt la substanțe concrete, cunoscute, la care ai un răspuns sau o stratagema, spray, etc. Ale mele sunt mai periculoase. Da, știu că sunt singulara, majoritatea oamenilor sucomba la adictiile substanțelor atât de adictive. Da’ eu am in capul meu o certitudine: că nici nu supraviețuiam atâtor drame daca mă învingeau adictiile. Sa luam numai anul 2000: mi-a murit tatăl, soțul (am…

📌
0💬 read more
28 de ani

28 de ani

20 septembre 2024

Je suis madame Rouillard. Azi se implinesc 28 de ani de cand ne-am casatorit.La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Nu eram nici macar majora Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Am fost tovarasi, in primul rand, dincolo de a fi iubiti, amanti, soti, conjoints. Iar tovarasia asta a ramas indiferent de momente. M-a facut sa rad foarte mult, si nadajduiesc ca si eu pe el. Am ras si plans impreuna. Era mai nebun decat mine, ceea ce e relativ greu, deci mi-a fost « manusa », perechea potrivita instantaneu si irevocabil. Era generos si deschis la cap. Aveam prieteni foarte diversi, mai ales de varsta mea, din toate zonele sociale si geografice. Eram cat se poate de « eclectici » in alegerile noastre. Si eram amandoi « un peu fous » Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea fericita. Dar el ma cerea de sotie in fiecare sambata (desi stateam impreuna, plecam in vacante impreuna, imparteam bunele si relele cotidianului). Sase ani, sambata de sambata, a staruit. Atunci am acceptat sa ii fiu sotie, daca asta chiar insemna ceva pentru el, intr-atat incat sa o faca in fiecare saptamana, timp de sase ani…. Astazi ii multumesc in fiecare zi pentru ca a insistat sa ne casatorim. Si, cu anii care trec, stiu ca daca un barbat din viata mea ar fi meritat sa-mi fie {si} sot, el ar fi fost acela. Odihneste-te in pace, Philippe. Incerc sa te iert. Nu te-am iertat pentru ca te-am iubit, si m-a durut ca nu te pot impiedica sa te distrugi, in ciuda faptului ca era neindoielnic ca ma iubeai. Si, intr-un fel, je t’aime encore. Je t’aime toujours. {nu, nu traiesc in trecut. Doar sunt impacata cu trecutul si mai stiu ca nu vreau sa ma casatoresc niciodata, casatoria este ceva ce se face niciodata sau o data doar. Si nu, nu traiesc in trecut. Dar ii respect locul lui Philippe in viata mea, cu bune (multe), si rele. Este acolo oricum, unicul meu sot } Si o sa mor madame Rouillard (care, initial, am refuzat sa devin) Am iubit, iubesc, voi iubi si alti barbati. Dar stiu ca toti barbatii ulteriori i-ar fi fost prieteni share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Scoica

10 septembre 2024

Vin la Sozopol de atât de mulți ani încât știu și denivelările din pietre. Vad orice schimbare, orice felinar nou, orice apare sau dispare. Vorbesc de orașul vechi. Orașul nou nu îmi place, nu ma interesează, nu îl cunosc. Revenind la orașul vechi. Știu pe de rost pietrele, casele, felul cum cade lumina, știu și smochinii, si tufele de leandru, si tot. Știu chelnerii de la terase, si vânzătorii de la magazine, si ma știu si ei pe mine. Mult timp, lucrurile nu s-au prea schimbat, si este unul din motivele pentru care iubesc atât colțul acesta de lume. Anul acesta s-au schimbat mai multe cât nu s-au schimbat ani mai mulți. Unele, bine. Au dispărut niște terase care ecranau marea. De una imi pare rau, multe prânzuri frumoase am mâncat acolo, cu vedere la mare. Mai exista restaurantul, neschimbat, atâta ca nu mai are terasa pe faleza. Cred ca nu mai da voie municipalitatea, pentru priveliște e mult mai bine asa. În loc, au pus o scoica stilizata, de aceea cred ca municipalitatea a decis sa nu mai închirieze acel teren. Dar am sesizat ca a dispărut o doamna care în fiecare seara scotea în fata casei sale panouri cu magneți sau obiecte din scoici. Nu mai este, și m-am îngrijorat. O fi bolnava? Nu o mai fi? Bulgarii pun pe uși, sau pe copaci, ferparele. Era unul pe ușa acelei case, nu am vrut sa ma uit dacă este ea. Parca nu as vrea sa știu. Vin de atât de demult aici, de cand nu era bariera de acces în oraș, și de când parcam în capătul peninsulei… ce vremuri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
2💬 read more

Gastronomia sentimentelor

21 mars 2024

Asa cum exista geografia sentimentelor, exista si gastronomia sentimentelor. Inceputa magistral (simplist prin felul de mancare insa super rafinat si complex prin sentimente si descrierea lor), cu madelena lui Proust, gastronomia sentimentelor continua si se ramifica personalizat. De pilda, la mine are accente apasate pe chili con carne, mancarea lui preferata, dar si pe ratatouille, care ii displacea (glumea spunand ca il pedepsesc daca fac ratatouille. Nu era ratata, desi ratat-ouille, era reusita, doar ca nu-i placea lui, Dumnezeu stie de ce, probabil asocieri din copilarie cu ghiveciul si insistenta parintilor de a manca legume) Un loc aparte in gastronomia sentimentelor il ocupa usturoiul, pe care l-am respins toata viata, in copilarie, duminica, cand mancau ai mei usturoi cu ceva, ma inchideam in camera sa nici nu-i simt cand vorbesc. Nu doar ca nu mancam eu, nu-l suportam nici la altii. Ulterior, il alergam pe Philippe, sotul meu, care gatea, si-l pandeam sa nu puna in mancare sub nicio forma, nici crud nici fiert, nici pudra, NIMIC. Cu usturoiul m-a reconciliat un alt el, dupa vreo 20 de ani dupa Philippe, si dupa ce il respinsesem inca de la nastere… S-ar rasuci ambii in mormant, dar zambind, ca acum folosesc usturoi la gatit. Mujdei insa, tot nu pot manca, nu suport share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more
1 2 3 165