Dragostea in fasolea verde

23 février 2024

Eu îl înțeleg pe omul acela cu madelena sa. Nu există nimic mai legat de amintiri si memorie, decât simțurile. Gusturile, mirosurile, senzațiile. Astăzi am mâncat fasole verde. Eu ador fasolea verde, de 30 de ani, dintotdeauna. Pentru motive pe care nu le înțeleg, am mâncat rar în ultimii ani, poate de 2-3 ori pe an. Astăzi, mâncând după mult mult timp, am simțit din nou ce mult îmi place și au năvălit, în același timp cu senzația de plăcere, toate amintirile. Când eram cu soțul meu, Philippe, pentru ca eu adoram fasolea verde, mâncam (amândoi, se subînțelege) minim de 3 ori pe săptămână. Omul era amuzat și spunea mereu: « Mâncăm asa des fasole verde, încât ma voi transforma curând în fasole verde. » Iar eu râdeam și a doua zi făceam iar :))) acum, ca nu mai am 19 ani, îmi dau seama cât ma iubea ca să mănânce cot la cot cu mine fasole verde asa des. Si țineți cont ca eram slabă moarta, mâncam la fel de bine cartofi prăjiți și croasanți (e masculin, nu feminin!!!! nu « croasante », quelle horreur, de unde pana unde, este UN croissant), deci fasolea verde era o alegere din iubire curata, nici vorbă de regim sau silueta. Despre care nu am avut habar mulți ani, pana după 40. De fapt eu ador și broccoli la propriu, dintotdeauna, fara nevoi de silueta. Revenind la fasolea verde. Momentul de astă seara a fost ca o întoarcere acasă. M-am simțit bine, cald, iubita, protejată și auzeam în urechi: « curând ma voi transforma în fasole verde », si ma auzeam râzând. Asa ca si cand as revedea un film. Repet fără doar și poate seara de azi, adica voi mai manca curand fasole verde. Câtă dragoste și poezie într-o farfurie de fasole verde! PS. Dragostea nu înseamnă neapărat lux, si nici mizerie. Uneori, cel mai ades, dragostea se manifesta în tablouri aparent banale. O farfurie de fasole verde, nici măcar gătită cine știe cum, doar fiarta cu un file de lămâie deasupra. Oricum, acum realizez ca tare ma iubea ca sa mănânce cu mine asa de des fasole verde, nu e chiar gastronomia prin excelență, cum ar zice francezii, ce n’est pas un plat folichon share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Pantofii si traficul de carne (moarta)

27 janvier 2024

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor… Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era film Iar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva. Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de asta Eu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine} Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

📌
0💬 read more

Si daca scriu, e mai cald afara?

Sa va zic un banc cu ardeleni. Cu tot dragul pentru ei. Doi ardeleni in tren. Ion ii zice lui Gheorghe: « Gheorghe, inchide geamul, e frig afara! »… Gheorghe nu se misca. Ion ii zice iar: « Gheorghe, inchide geamul,e frig afara! » Gheorghe, nimic. A treia oara, Ion il indeamna… Gheorghe, plictisit, se ridica si inchide geamul compartimentului. Si zice catre Ion: « No, acum e mai cald afara? » Pe acelasi criteriu, o paralela un pic cinica. Prietena mea cea mai buna tot insista sa scriu. 26 ianuarie, ora 20.25, mesaj: « Ai acest talent de a scrie, dar esti prea trista ca s-o faci, iar cand era cu tine, prea ocupata sa fii cu el. In concluzie alegi sa nu scrii nimic. Dupa cum vezi, incep sa moara oameni de langa noi, de varste apropiate. Tu alegi sa ti petreci acesti ani, ca de altfel si multi ani din urma, plangand […] » Bine, s-a facut, nu mai plang, sa traiti, scriu, si…? N-o sa mai mor daca scriu? :)) E mai cald afara? Nu se mai imputineaza balenele? Stratul de ozon e mai consistent? Nu se mai topeste gheata din Antarctica? Ma iertati, la ora asta sunt mai cinica decat permite legea. ps. a nu se intelege gresit, o iubesc, si ma simt magulita ca insista sa scriu. Cu atat mai mult cu cat citeste enorm, constant, de ani buni, cu un ritm sustinut din copilarie. Dar nu e ca si cum daca scriu, lumea devine mai buna. Desi, candva, cineva care nu ma cunoaste direct, mi-a scris asta. « de cate ori am lacrimat la textele tale. […] sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

« Orice spun nu e bine, orice fac, nu ajunge »

5 janvier 2024

Ce poti sa ii spui cuiva care nu mai vrea cu adevarat sa traiasca? Si asta de multi ani? Nimic, in realitate nimic. Asa cum prietena mea cea mai buna, din copilarie prietena, deci care ma stie in toate cotloanele, a spus, cand am vorbit eu (n-as fi crezut vreodata, dar…) despre moarte: « Nu am ce sa iti spun, cum te cunosc, tu oricum o sa faci ce vrei. » Deci nu, nu e nimic de spus, nimic care sa conteze real. Eu inteleg si punctul tau de vedere, il prea inteleg chiar. Si nu de azi de ieri, il inteleg de mult, dar poate am fost prea abstracta in scrisori. Am vrut sa fiu delicata, sa nu ranesc. Poate trebuia sa spun mai direct. Stiam despre boala. Nu chiar toate detaliile, dar stiam in mare. Ca asa s-a intamplat, sa stiu. Te inteleg, stiu ca pare absurd. Te inteleg cat de mult te poate intelege cineva care n-a fost bolnav. Dar eu inteleg multe. Inteleg si punctul tau de vedere, dorinta de a nu prelungi o viata despre care nu stii cum va fi si pe care nu ti-o doresti, nu in forma in care urma sa fie. Imi pare rau ca n-ai vorbit niciodata cu mine despre asta, imi pare bine ca o faci acum. Pentru mine, asta e mai frumos decat orice mi-ar putea spune cineva. Pentru prima data te simt mai aproape, altfel decat te simteam aproape in acei ani. Ca te simteam si atunci, si stiu ca erai si atunci.Poate ca o sa crezi ca am luat-o razna, dar iti spun totusi ceva. Ma trezesti. (nu e un repros, Doamne fereste, e o confirmare a ce stiu  de mult) Cand scrii la 5 dimineata, nu aud, nu vad (telefonul e pe modul nu deranjati, nu face nici sunet nici lumina, NIMIC). Eu de fel ma culc foarte tarziu, ora medie de culcare deocamdata 2. Exclus sa ma trezesc natural la 5. Ei bine, cand scrii, stii ca de multe ori am raspuns la cateva minute. Pentru ca pur si simplu ma trezesti. Repet, nu e un repros, ci o stare de fapt pe care eu o cunosteam deja.Revenind. Ce poti sa-i spui cuiva care nu mai vrea sa traiasca? nimic, absolut nimic. Inteleg, ma doare, dar inteleg. Nu cred ca aprob, dar probabil ca as fi reactionat la fel. Asa ma stiu. Dar nu e despre mine. Ce poti sa ii spui cuiva care nu si-a mai dorit sa traiasca si care traieste in ciuda dorintei sale? Nimic.Dar esti crud. Mie mi-a murit sotul pe care il iubeam mult. Aveam 27 de ani. L-am vazut distrugandu-se in fata mea. Apoi a mai murit cineva. E groaznic, nu stiu din cate bucatele m-am recompus, si nu-mi permit sa las totul balta, caci mama e aici, si cel mai rau pentru o mama este sa isi ingroape copilul, nu pot sa-i fac asta. De ce simti nevoia sa-mi spui? ma doare ingrozitor, si mai rau ma doare si neputinta. Inteleg ca nu mai ai nicio ultima dorinta. Si din pacate stiu si cum este. Asta chiar stiu. Doar ca, eu neputand sa schimb nimic in senzatia si decizia ta, de ce ma pedepsesti? Stii perfect ca ma mahneste. Si mai rau de atat. Vrei sa ma ranesti? ma raneste. La ce bun?Scriu aici, pentru ca oricum nu citeste nimeni, cred, (in afara de tine, sper), si chiar daca, ce conteaza? Nu stie nimeni…

📌
0💬 read more
1 2 3 164