capat

Uneori, viata iti da confirmari in stilul cel mai brutal, sau neasteptat. Increngaturi de situatii aparent si teoretic imposibile, care zici ca nu s-ar putea intalni, care totusi, isi fac loc in viata, brusc, ca si cand ar fi normalitate. Ades am considerat viata mea un film, uneori mai bun, alteori mai prost (din cauza scenariului). Am crezut ca e valabil mai mult in Franta (din cauza stadiului de dezvoltare si a posibilitatilor multiple, precum si a libertatilor personale). Vad ca nu numai… Saptamana trecuta am vazut ultimul film al lui Almodovar,  Amantii pasageri. Un pic dezamagita… un film atipic pentru Almodovar, cumva tras de par, cu toate situatiile care mai de care mai improbabile si duse la extrem. Invatasem sa-l asimilez pe Almodovar cu lucruri ceva mai rafinate, cu intrigi un pic mai absconse. Aici situatiile sunt simplu de inteles, nu foarte elaborate, dar obositoare prin acumularea lor, absurde pana la enervare prin exagerare. N-am spus asta intamplator 😉 Cam asa arata uneori viata mea, pe cat de incredibil si de ciudat imi paruse filmul lui Almodovar. In fine, dincolo de aceste consideratii, viata imi ofera confirmari. Confirmari ca am ales bine, ca drumul meu pentru mine este cel corect, ca alegerile se valideaza. In masura posibilului eu am ales intotdeauna sa fac ce doream, « ce ma taia capul », neascultand vocea societatii, acel cor care zice « ar trebui sa…« , « majoritatea fac asa… ». Cea mai mare dezamagire a mea ar fi nu esecul, ci regretul, intrebarea « cum ar fi fost daca as fi facut asa, atunci, in acel moment? ». Facand mereu ce-mi doresc (in limitele legii si ale social admisului), eu nu ajung la intrebari de acest gen: « dar cum ar fi fost daca… » Si cel mai trist este sa ajungi la ele. Caci nu mai au niciun sens, nicio relevanta. Ai ales, ai mers pe un drum, a trecut… Ce rost are sa te intrebi cum ar fi fost daca. Pentru evitarea acestor « cum ar fi fost daca », ei bine, eu aleg sa fac ce simt, intotdeauna. Si raman convinsa de adevarul meu.  Dureros este sa auzi: « Tu aveai dreptate, Mirandolina, si nu te-am ascultat… » As fi preferat din suflet ca persoana care mi-a spus-o sa nu ajunga sa o gandeasca. Desi a ales altfel decat credeam eu ca i-ar fi bine (o fiinta foarte apropiata si draga), am respectat alegerea. Au trecut niste ani, multi ani. As fi dorit sa ramana cu certitudinea ca a facut cea mai buna alegere, singura posibila, cea mai potrivita. Viata nu e mereu cum dorim… Dar mie, toate aceste momente si intamplari imi confirma validitatea alegerilor mele si comportamentului meu. Si merg pana la capat. Dar daca ma intrebati, da, absolut, as fi preferat sa ma lipsesc de aceste confirmari. Unele, cum am spus, sunt brutale si… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

SMS noaptea trecuta, la 2. « De data asta eu nu am somn- poate de la reflexo. Ma intreb cum stii daca ai ales corect si daca omul acela merita. M-am tot gandit. Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? Noapte buna, te pup. » Dormeam, si pentru ca nu dormeam de prea mult timp, nici n-am auzit mesajul. Insa mi-a dat de gandit dimineata, la dus, dupa dus, in drumul spre intalnirile zilei… Indoielile nu sunt acestea, insa, deloc. Cel putin eu nu vad lucrurile asa. Cand iubesti, indoiala nu este « daca ai ales corect« , intrebarile si indoielile sunt cu totul altele. Te perpelesti intrebandu-te: « Ma iubeste, nu ma iubeste? Pot sa ii daruiesc ceva? Pot sa-l fac fericit? » Interpretezi orice tacere ca pe o raceala subita, te sperii, iti sare inima din piept. Apoi, iti zambeste, revine spre tine, si infloresti.  Ti-e inima calda, iti bate tare, sacadat, in stomac, si-ti canta. Privirile iti stralucesc. Apoi, iar te sperii…. Paradis si infern. Extaz si temeri. Dar nu, nu pui niciodata problema « daca ai ales corect. » Cel putin eu nu-s asa, n-am fost asa niciodata. Daca iubesc, iubesc. Sufletul, mintea si corpul imi spun la unison ca EL ESTE. Nu exista niciun dubiu. Nu incape indoiala. E axioma, dinainte de nasterea mea, inca. In momentul, fractiunea de secunda cand as gandi (ipotetic), « oare am ales bine?« , deja eu as fi departe, as iesi brusc din relatie. NU, nu pot cantari asa. Sentimentele sunt, sau nu sunt. Eu cred ca atunci cand ai intrebari de genul « oare e cel potrivit? oare am ales bine?« , nu e vorba de iubire, ci de o decizie de a intra intr-o relatie, din diverse alte motive. De un aranjament. Nu condamn, spunand asta. Descriu. Neutru. Nu judec. Doar spun ca eu nu functionez asa. Dar sunt oameni care asa functioneaza, si e bine pentru ei. Nu am nicio problema cu acest mod de functionare, daca lor le este in regula cu el. Eu, insa, sunt intreaga, pe deplin langa cel pe care-l iubesc. Expresia « trup si suflet », la mine, are sensul propriu.  Spuneam zilele trecute: « Am stiut ca te iubesc cu adevarat atunci cand am gandit ca as prefera sa fii cu dusmanul decat sa-ti risti pielea« , si da, chiar asa gandesc. Intr-o tara in razboi, daca am face parte din tabere adverse, tot te-as iubi. Stiu, suna intr-un fel, poate parea « mult », dar nu. E doar iubire, iar iubirea asa e.  Fara farduri, fara tertipuri femeiesti, fara strategii. Fara conditionari, fara cantariri, fara comparatii. Iubirea doar ESTE. Se impune in fata celui care iubeste, il umple pe deplin, launtric. Prima secunda cand as gandi in termenii « oare am ales bine? », pentru mine ar fi ultima secunda din povestea respectiva. (si vorbesc prin reducere la absurd, caci eu n-am putut niciodata gandi asa). Nu facem targuri cu sentimentele. Nu negociem cu pornirile inimii, cu atractiile mentale, cu frisoanele fizice. Mesajul spunea apoi: « Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire?  » Pai la capat……