violenta

Picioarele Adelaidei

20 juin 2014

– Sunt deprimata, hai sa mergem intr-un bar, ceva, sunt deprimata, ma prabusesc in mine! – O clipa, inchide telefonul, ca te sun eu. Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. Uda cu atentie trandafirul japonez, o planta pretentioasa, care inflorea rar, dar facea o floare superba, de un rosu unic. Se uita la trandafir cu o oarecare ciuda. De cand isi cumparase aparatul de fotografiat cel nou, pentru care facuse economii vreo sase luni de zile, nu inflorise niciodata. Intre timp, mai pozase alte flori, dar tocmai pe cea din casa nu, pentru ca asta se incapatana sa nu-si scoata la iveala petalele. “Frumos, n-am ce zice”, se gandi Roland. “Eu te ud in fiecare zi, ca sa infloresti tu o data la doi ani, sau cand ai chef”. Dar nu-i nimic, va lasa acasa trandafirul cel capricios si se va duce la bar, unde va admira in voie picioarele Adelaidei. Lua telefonul mobil in mana, ca sa o sune. Dar in acel moment, facu o asociere. Se gandi ca daca iti place ceva, atunci trebuie sa cultivi acel ceva. Asa cum facea el, zi de zi, cu trandafirul. Pentru ca daca faci pasi gresiti, ceea ce iti place se ofileste. Isi imagina iar picioarele Adelaidei, iesite dintr-o fusta eleganta sau puse in evidenta de niste pantaloni savant alesi din garderoba, odihnindu-se sub o masa. Apoi si-o imagina pe Adelaida in intregul ei, manifestandu-si depresia in harmalaia si fumul din bar. In sfarsit, se incluse si pe el in tablou, si imagina toata scena: o conversatie cu frumoasa Adelaida pe aceleasi vechi teme rasuflate si indelung disecate – politica, barfe, sex, mondenitati. Si ca si acum ar fi dat banda “fast-forward”, vizualiza fumul si zgomotele intrand prin nasul si urechile Adelaidei, atacandu-i trupul si vestejind frumoasele ei picioare. Ce poti sa faci intr-un bar decat sa te stafidesti? – Buna! – o saluta Roland la telefon. – Asa, bine ca m-ai sunat. Mergem? – se entuziasma femeia. – Mai, acuma e si tarziu si chiar n-am niciun chef sa zac pe un scaun toata noaptea. Nu vrei mai bine sa ne trezim maine dimineata si sa mergem la munte? – …daa, nu e rea ideea. Nu am mai fost demult la munte. Bine, mergem! Adelaida era genul acela de fiinta spontana, gata oricand sa plece si in Honolulu daca i-ai fi propus. Dar, cea mai mare parte din viata si-o petrecea in masina, la birou si pe unde mai avea intalniri mondene sau de afaceri….

📌
38💬 read more

A l’amour a la mort

18 juin 2013

Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema. Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema. Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta. Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in « paradis »,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…). Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa. Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac. Uneori, daca nu stii cand sa pleci… Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort. Si pentru cine nu…

📌
0💬 read more

Eu in rezumat

13 février 2012

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea. Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. « Jucam fotbal prin 73« , au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari. M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: « Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta » (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: « Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea. » Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca « m-a povestit », m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine. Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor. Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand. Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate…

📌
0💬 read more

Intunecare

30 mars 2011

Teoretic, urand violenta, mintea mea respinge orice informatie despre crime. Desi de ele e plin chiar si in jurnalele televiziunilor de stiri. La prima vedere, o stire socanta. Un baiat de 14 ani din Constanta, suspect de crima, banuit in uciderea unui barbat de 39 de ani. In prima faza, te infiori de varsta la care apare violenta, dusa la extrem, pana la capat, pana la omor. Te poti intreba ce genereaza un asemenea « comportament ». Cum e familia din care vine, ce a vazut cu ochii lui de copil si adolescent. Caror forme de violenta a fost supus la randul sau pentru a ajunge atat de « firesc » la asta. Informatia din subsidiar, insa, este ca acel copil il acuzase pe barbat de viol acum 7 ani, cand el avea 7 ani. Nu stiu nici daca el a comis crima, nici daca a fost violat acum 7 ani. Dar luam prin reducere la absurd o poveste in care asa ar fi fost. Acel barbat l-ar fi violat pe copil, iar el, devenit adolescent, 7 ani mai tarziu, l-ar fi omorat. Nu cred ca  legile acestei tari sunt facute in asa fel, dar eu consider ca violatorii ar trebui omorati. Mai ales violatorii de copii. Pur si simplu. Violul este un lucru atroce, si poate mai rau decat atat nu e decat moartea. Sau poate chiar moartea e mai buna, pentru ca moartea e moarte, nu s-a stabilit ce e dincolo. Insa violul lasa urme adanci. Care nu se vindeca niciodata. Se vindeca intr-o masura. Se inchid. Dar nu de tot. De tot, nu trece niciodata. Iar repercursiunile sunt diverse, insa foarte importante. Nu as fi crezut ca o sa pledez vreodata validand o crima, dar totusi, asa am simtit instinctiv, auzind stirea. Sunt pasnica, de felul meu. Toleranta, buna si impaciuitoare. Dar la unele subiecte mi se intuneca vederea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
2💬 read more