realitate

Viata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident). Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉 Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea. Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea. Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu « ard » etape.  « Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează. » (fragmentul este de aici) EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata. De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine….

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare. M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: « Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa 🙂 » M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja. Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda… Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un « alt tărâm ». Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor. Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri… Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: « Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni.  » De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit « cu sens ». Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea. A adaugat: « Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem« , adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar…

Saptamana aceasta am inceput cursurile de tango. Ma atragea extrem de mult acest dans, de ani buni, insa niciodata nu mi-am facut timp sa ma duc sa invat, sa ma duc sa dansez. Era clasat la raionul: vise pe care le voi realiza candva. Anul acesta s-a produs declicul care m-a facut sa fac pasul de la vis la realitate, de la teorie la practica. Acea uncie de motivatie necesara mie ca sa fac primul pas. Sunt euforica. Imi place foarte mult deja, asa cum banuiam ca va fi. Abia astept sa pot sa dansez intr-adevar. Asta seara cineva mi-a spus ceva foarte foarte frumos: « Nu te-am vazut dansand (poate ne faci o demonstratie filmata cand termini cursurile 😉 ) dar mi te imaginez ca avand profilul cuiva care are tango-ul in sange. Sunt unele femei care par nascute pentru tango si cred ca tu esti una dintre ele, chiar daca ai descoperit acum acest lucru. » Minunat spus. Sper sa aiba dreptate, sa fiu nascuta pentru tango! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It