iubire

Am tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema. Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema. Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta. Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in « paradis »,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…). Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa. Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac. Uneori, daca nu stii cand sa pleci… Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort. Si pentru cine nu…

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul. Hai sa ne uitam, vrei? La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost? La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta. Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism. Tu: « Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi« , mormaind sfarsitul si confundand cuvintele. Eu: « Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el« , rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza. (amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu. L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat. M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt. M-ai uitat? Te-ai uitat? Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. « Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic… » Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita. M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni. M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta. Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i  adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata. Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea « Despre ce scrii tu cel mai bine?« , raspuns care a fost fara drept de apel « Despre sentimente« , a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi…