pasi

De mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata. Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele. Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam. Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi. Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e. Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg). Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea). Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si…

Sunt suma tuturor sinuciderilor mele surde, repetate, incapatanate. Sunt suma tacerilor mele impotente, necaracteristice si totusi, paradoxal existente.  Sunt suma lacrimilor mele deznadajduite raspandite in zari impasibile si glaciale. Sunt suma strigatelor mele in pustiu, a pustiu, deşert şi deşertăciuni necuantificabile. Sunt suma umbrelor pe langa care calc, sovaind, ca si cand le-as putea rani, ca si cand din ele ar sari oameni, ca arsi, sa ma priveasca dojenitor, sa ma apostrofeze sever ca poate le-am calcat pe inimi. Sunt suma pasilor spre niciunde, cautand nici eu nu stiu ce, in jurul geografiei sentimentelor, pe strazile din hărţile emotiilor mele, cartografiate precis si intens. Sunt suma gandurilor ascutite, infipte ca niste obiecte taioase, in fiecare din inimile pe care mi le desenez, imaginandu-mi ca ele zvacnesc. Sunt suma extirparilor bucatilor din mine, ca sa inlatur din minte, suflet si inima subiecte si obiecte, oameni si locuri, cuvinte si emotii, x-uri, y-uri si z-uri, a-uri si b-uri, cunoscute, desi comun numite « necunoscutele » unor ecuatii. Sunt suma disperarilor sumbre in zilele in care soare nu-i si mai ales cuvinte nu-s. Sunt suma zilelor « festive » in care nici nu deschid draperiile, ca sa ma adapostesc de oamenii sarbatorind, sa ma feresc de zgomotele de dopuri de sampanie care sar si sa ma izolez de exterior ca si cand lumina m-ar asasina. Sunt suma apelurilor telefonice la care nu raspund, desi le aud, si a sms-urilor carora mecanic le dau voie sa existe si pe care le validez cu un raspuns. Ca sa nu ma dea disparuta, sau, mai rau, sa ma considere nepoliticoasa. Sunt suma sangerarilor din absenţe constatate si notate si suma ranilor dureroase din doruri ridicate la puterea n. Sunt suma radicalilor din toate senzatiile resimtite, radicalilor din emotii si radicalilor din elanuri. Si radicalilor din radicali. Sunt suma tuturor operatiilor de scadere: de pierdere, de renuntare, de abis, de suferinta. Si-s suma renasterilor, reconstructiilor. Sunt suma iubirilor si suma zambetelor. Sunt suma daruirilor, a infloririlor, a inseninarilor si insoririlor, a imbobocirilor, a senzatiilor de verde si a senzatiei unice, pururi neincepute, de tine. Sunt suma silabelor cu care ma joc vorbindu-ti, scriindu-ti, visandu-te.  Toate semnele matematic pozitive, adunarile copilaresti ale momentelor de fericire.  Si-ntre paranteze, care de care mai complicate, acolade { }, drepte [ ] şi rotunde ( ), dar care au meritul ca apar întotdeauna în pereche, am pus momente precise: ce mi-ai spus prima data, cum am ras, cum m-ai privit, cuvintele tale, melodiile si filmele care-ti plac, rochiile pe care le purtam atunci sau atunci si pana si locurile tale comune.  Aducand la cel mai mic numitor comun acestea, ca si cand ar putea exista un « cel mai mic », cand vorbesti despre tremurul vietii. Si inca nu m-am apucat sa inmultesc, nici sa impart. As putea inmulti rasetele tale si momentele de liniste.  As putea inmulti florile de pe pervaz si razele jucause de soare. As putea inmulti norii. As putea inmulti gandurile bune. Glumele si jocurile inteligente de cuvinte. Paginile scrise. Valurile marii si firele de nisip cald pe care sa…

Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. « Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic… » Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita. M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni. M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta. Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i  adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata. Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea « Despre ce scrii tu cel mai bine?« , raspuns care a fost fara drept de apel « Despre sentimente« , a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi…

Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia « mare », desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand « potul cel mare al vietii », nu stie sa se bucure de viata. Am stiut asta cumva instinctiv, din nastere, din constructie, asa am fost programata, sau poate educata…. si fiecare zi ce trece mi-o confirma. Fericirea este sa te plimbi in parc si sa vezi pasarile, sa simti aerul tare, sa-ti inghete mainile in zapada, pentru ca o modelezi…. sa razi cu un prieten bun, sa mananci o ciocolata, sa bei o cafea. Fericirea este sa-ti infloreasca o floare…. Fericirea este sa il privesti pe omul iubit in ochi, si sa-i respiri aerul expirat…. oh, si cate inca mai sunt fericirea… Fericirea e sa te intinzi pe nisipul cald, sa-ti lipesti pielea de el si sa asculti zbuciumul marii. Fericirea este sa mananci un mar, o banana, struguri, prune, caise, piersici, fragi, mure, o capsuna scufundata in frisca, cirese…. Fericirea este sa privesti rasaritul, sa mirosi iarba, sa asculti greierii. Fericirea este sa mergi, sa pipai, sa atingi, sa iubesti, sa doresti, sa visezi. Fericirea este sa spui ce simti, cand simti. Sa pasesti mai departe, sa vezi un apus sangeriu, sa mai astepti o primavara, sa te impaci cu zapada. Fericirea este sa pasesti pe urmele pasilor sai, cu religiozitate, sa-i asculti vocea. Am zis ca, intr-o zi, intr-un ragaz, am sa scriu un « breviar de momente de fericire », un indreptar (personal) de fericire. Mi-a spus un om destept: pune-l pe lista de prioritati zero. Ragaz e cand uiti de alergatura… Pai da, ragaz n-am niciodata, si apoi, mi-am dat seama ca acest breviar, il scriu zilnic, de fapt… 🙂 aici am insirat doar cateva momente din sutele de momente de fericire pe care le traversez, cu ochii deschisi sau cu ochii mintii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It