texte

Caut o hartie importanta si parca as cauta acul in carul cu fan. Nu disper, cred ca o voi gasi, candva. Insa, intre timp, gasesc tot felul de chestii care imi amintesc viata mea. Una peste alta, la gramada, intr-o ordine aleatorie, non-cronologica si chiar non-logica, imi sar in fata, gata deschise, scrisori, texte publicate sau ne, carti postale primite sau trimise (da, ale mele catre bunica, am dat apa la soareci cu ocazia asta, ea le pastrase, eu m-am mutat in noul apartament impachetand totul, deci si pe ele), contracte cu clientii firmei mele, propuneri de comunicare, planuri, multe planuri, facturi, chitante, fotografii. Si iar scrisori, de dragoste, de despartire, de alean. Si iar contracte. Notite de mana, liste. Numere de telefon. Cuvinte scrise in graba, pe coltul unei foi. E incredibil cum viata noastra se poate descrie printr-o succesiune de hartii. Avignon, Porquerolles, New York. Si cuvinte. Certificat de nastere, diplome, carnete de note, iar diplome, certificat de casatorie, eventual de divort, contracte de munca, legitimatii, carti de vizita, programe de la conferinte, schite de texte, texte intregi…. Certificatul de deces.         share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Doamne, ce desteapta mai e Mirandolina! Sa nu se oprească niciodată din trăit si din scris, orice s-ar întâmpla! » Mirandolina: multumesc! « Eu trebuie sa îți multumesc pentru bucuria pe care mi-o aduc textele tale, sa stii! Sper ca sunt mulți bărbați care te citesc , textele Mirandolinei seamana cu un manual de delicatete si maniere frumoase în doi. » Mesaje ca acesta ma fac sa cred ca e important sa continui. Si sunt mereu mesaje… Ele ma fac sa inteleg ca orice as traversa, trebuie sa merg mai departe. Si sa-mi fac drumul, chiar si destelenind pamanturi salbatice. Multumesc ca sunteti aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. « Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic… » Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita. M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni. M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta. Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i  adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata. Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea « Despre ce scrii tu cel mai bine?« , raspuns care a fost fara drept de apel « Despre sentimente« , a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi…

Un experiment interesant, din interior ca si din exterior, de scriitura la 4 maini. Povesti din doua puncte de vedere. Patrunderea in doua creiere, ale celor doua personaje. Priviri din doua unghiuri diferite. Prima nuvela, intitulata « Picioarele Adelaidei »,  aici. « Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. […] _______________________ Adelaida inchise, plina de speranta. Astepta telefonul lui Roland, putin mai calma. Relele ganduri inca o bantuiau, dar abia astepta sa se vada cu Roland. Adelaida avea multi prieteni baieti, si, cel putin de cand era adulta, prefera compania baietilor decat pe cea a fetelor. Pe femei le considera superficiale, rele, invidioase. Nu prea se simtea de-a lor. Baietii erau altfel, mult mai directi. Insa, printre prietenii ei baieti, Roland se distingea. Era foarte flexibil mental. Adelaida putea vorbi aproape orice cu el, alaturi de el nu se simtea datoare sa para altceva decat este. Putea rade, sau putea plange, dupa imprejurare. Se simtea foarte bine cu el, pentru ca putea fi adevarata. Astepta soneria apelului lui Roland ca pe o eliberare. […] » Urmarea, aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It