uitare

Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul. Hai sa ne uitam, vrei? La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost? La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta. Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism. Tu: « Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi« , mormaind sfarsitul si confundand cuvintele. Eu: « Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el« , rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza. (amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu. L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat. M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt. M-ai uitat? Te-ai uitat? Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…