A scrie, scriere, scris

scrisDe anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul.
Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris.

Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit.
Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu.
Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat.
Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel?

La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum “imbracamintea”, forma, exteriorul. Nu consider ca scrisorile trebuie scrise neaparat de mana. Pot fi, dar pot fi si altfel. In secolul 21, sa traim cu timpul nostru… Nici macar la scrisorile de dragoste nu consider necesar scrisul de mana. Fiecare sa se exprime cum ii e lui mai bine, mai la indemana, cum curge mai firesc.

Iata de ce nu vad nimic rau ca pe copii sa-i inveti mai degraba sa tasteze decat sa scrie. Este vorba de forma, nu de fond. Fondul e acelasi, ei tasteaza litere care formeaza cuvinte, scriu texte, citesc teste… De ca sa-i chinuim cu randuri intregi de bastonase? E frumoasa imaginea, dar e putin anacronica… 🙂

2012, aproximativ

Pentru mine a fost un an agitat. Un an in deplasare. Trei luni deodata, si sapte saptamani spre sfarsit, asta socotind doar plecarile “mari”. Suficient cat sa ma simt in vizita la Bucuresti, si sa nu ma prea “asez”.
Casa mea  a fost mai mult decat niciodata in suflet. Acasa, la casa “concreta” din Bucuresti, mi-au murit plantele 🙁 Dar mi-am cumparat plante peste tot unde am stat. Si farfurii 🙂 si mai ales lampi…. 🙂 Fiecare oras cu lampa lui. Din pacate, fara Aladin si fara duh… si fara covoras zburator, desi m-ar fi ajutat la toate drumurile… Si cate mii de kilometri… nu-i mai numar 🙂

Am iubit, am gandit mult (cat am putut gandi in afara sferei profesionale care m-a absorbit foarte mult anul acesta).
Mie, anul mi-a adus doua victorii, de care m-am bucurat enorm.
Si a mai venit cu o ridicare de val de ceata de pe ochi, asa, ca o iluminare.
Am ras mult, am si plans (suficient). Am scris mai putin, si asta e o neimplinire. Pentru ca respir mai putin cand nu scriu…

In 2013 stiu ca o sa fie bine 😉
Va urez (si-mi urez) sanatate, senin si iubire. Restul se construiesc…
Je vous souhaite une année rouge 😉 Rouge passion. “Red emocion” 🙂


rouge

Eu in rezumat

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea.

Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. “Jucam fotbal prin 73“, au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari.
M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile.
A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: “Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta” (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: “Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea.”

Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca “m-a povestit”, m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine.

Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor.
Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand.

Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate resursele mele. Urasc razboiul, pumnii, palmele, tensiunea, ridicatul vocii. Orice manifestare violenta ma sperie, ma blocheaza, ma incranceneaza. Putine lucruri ma fac sa plang in public. Violenta e unul dintre ele.

Da, multumesc, V, a fost un bun rezumat al fiintei mele. Ai surprins din mine exact esentialul. Alaturi de iubire si de scris, de rezistenta fizica si psihica, de placerea pentru discutii, faptul ca nu suport violenta este definitoriu.