a scrie

De anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul. Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris. Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit. Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu. Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat. Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel? La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum « imbracamintea », forma, exteriorul. Nu consider ca…

 Am inteles, in inchisoare Adrian Nastase scrie postari de blog, scrie carti. Foarte bine. Pentru un om pentru care scrisul e important, adevarata condamnare este sa il impiedici sa citeasca sau sa scrie. Ok, pana aici. Sunt de acord. Sa-l lase sa citeasca si sa scrie, pana la urma e inchisoare, nu indobitocire sau tortura. Sa scrie cat doreste. Scrisori, memorii, romane fluviu, eseuri, nuvele, orice. Frate, da’ eu chiar tre’ sa aud (dupa ce l-am auzit si pe impostorul care hahaia pe snowmobile), si urarile lui Nastase din inchisoare, la televizor, in ziua de Craciun? De ce, domule, DE CE?????????? Uite, Bernard Tapie a facut si el niste ani buni de inchisoare, dar a avut decenta sa nu transmita mesaje exterioare (decat apropiatilor)…. Si doar private.  Si daca mai gandesc bine, mai sunt exemple de politicieni si-n alte tari care au facut inchisoare. Dar au avut bunul simt sa taca din gura, eventual au vorbit cand au iesit… Da’ nici cu presa nu mi-e rusine…. 🙁 Pentru ce sa preiei asta? Adica presa n-are niciun rol? nu (mai) triaza? Trist, foarte foarte trist. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Discutand, imi spune: « Nu stiu sa nu fac nimic« . Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul « indoctrinati »), in cultul muncii. Cica: « Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza. » Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu. « Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai » este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. « Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc » e o prescurtare « partizana », care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte. Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie… Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o « boala », o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab. Eu as « face nimic » cu mare talent, daca as avea o renta 🙂 Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, « as face nimic » cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori… Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta « este munca », dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea « sa stau » 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am vrut sa scriu ceva, aveam de fapt multe « subiecte ». Ajunsa in fata laptopului, nu pot, sunt blocata. Au fost niste zile stranii. Am evadat ca sa ma pot odihni. Stiu ca vine o toamna intensa si un an complicat. Nu ma sperie, dar vreau sa le abordez odihnita, cu seriozitate, sa ma pot implica pana la capat. Am evadat, deci. M-am dus, crezand ca gasesc liniste. Era relativ liniste, de fapt era mult mai agitat decat ma asteptam si-mi doream. Chiar vroiam ceva foarte retras. N-a fost sa fie anul asta. In fine, una peste alta, in fata mortii, n-am cuvinte. Si dincolo de asta, am stari stranii. Nu sunt buna de nimic. Am crezut aseara ca e ceva temporar, ca daca am sa dorm, va fi bine dimineata. Inca nu e. Nu ma pot concentra la ceea ce am de facut, si stiu exact ce se va intampla: va deveni foarte urgent, din vina mea. Nu pot nici sa scriu. Azi e o zi mai complicata, dar e complicata de cateva zile, daca ma pot exprima asa. Si va mai fi complicata aceasta zi inca mai multe zile dupa. Numai daca n-as avea intiparite in minte cuvinte si lucruri si date! A scrie despre faptul ca nu scrii. Ar putea fi interesant, absurd, artistic. Ar putea fi intr-un fel. Dar uite ca nu e nici macar asa, pentru ca sunt secatuita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It