drum

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

Totul se plateste intr-o zi. Toate alegerile facute. Toate orgoliile, inclusiv cele pozitive. In unele trenuri refuzi sa te urci, din considerente morale. In altele refuzi sa te urci din motive emotionale sau din idealism. Pe altele nu le bagi in seama, nu le consideri trenuri, nu iti dai seama unde merg si de ce, asa ca nu te urci. Abia mai tarziu iti dai seama ca era tren si nu tramvai. Dar cel mai dureros e cand nu poti lua un tren care opreste pe peronul tau, in gara ta, cu invitatie speciala pentru tine, pe carton aurit, cu funda rosie, pentru ca, acum niste ani, ai facut niste alegeri. Totul se plateste intr-o zi, iar viata e ironica, ades. Din pacate, trenul acesta va pleca fara mine, desi adoram destinatia, calatoria, tovarasii de drum, locul care mi se oferea. Asta e. Unele lucruri se invata the hard way. Macar sa-mi mai foloseasca vreodata invatatura asta, sa mai am unde/cand/de ce sa o aplic. Sunt adepta lui « ni remords, ni regrets » (nici remuscari, nici regrete), si asta pentru ca obisnuiesc sa fac exact ce vreau (in limitele social admise, si in limitele legii, evident). Problema e ca acum, desi as dori sa ma sui in trenul care a venit special sa ma astepte, nu pot, din pricina unor alegeri anterioare pe care le-am facut…. Nu, ca sa previn comentarii care ar afirma ca « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », va spun din start ca eu nu sunt niciodata de parere ca lucrurile neimplinite sunt mai frumoase decat cele traite. Eu sunt un om foarte pragmatic, practic, imi place mai mult sa ating decat sa visez. Eu sunt prima adversara a spuselor lui Clemenceau: « In dragoste, cel mai frumos moment e acela cand urci scarile. » Pentru mine, in dragoste, ca si in viata, cel mai frumos moment este cand PIPAI, cand traiesti, cand respiri rasuflarea omului iubit, cand te plimbi langa el, cand razi, cand dormi. Nu cand urci scarile. Acel moment e bun pentru romanticii iremediabili (ca sa nu zic incurabili, sa induc senzatia ca ar fi vreo patologie 😀 ) Nu ca n-as fi romantica, sunt si eu, dar in dozele potrivite, si nu in cazul acesta. Ca atare, trenurile pierdute nu-s niciodata mai confortabile decat celelalte, din start. Sunt foarte realista si analitica. Stiu ce pierd, stiu ce castig. Aici [in subiectul despre care vorbesc] e vorba de pierdere adevarata, nu de iluzii. Este vorba de o certitudine, nu de un « ce-ar putea fi ». De asemenea, sintagma « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », e o palida consolare, si o autoconvingere, o autosugestie ca nu as fi pierdut nimic. Nu mi se pare fairplay fata de mine insami. Nu-mi place sa ma mint. Ba da, am pierdut, si masor fix ce-am pierdut. Nu-mi place sa ma amagesc. Chiar daca nu-s indulgenta cu mine insami. Prefer asa. Asta e cheia spre perfectionare, spre mai bine, spre a…

N-ar trebui niciodata sa ne creem obisnuinte. Obiceiuri. Pentru ca, in functie de cum evolueaza lucrurile, acele obisnuinte vor da nastere la rani. Obisnuintele dau iluzia unui confort psihic. De fapt, sunt doar premise ale unor rani, mai mult sau mai putin adanci. Nu trebuie sa ai « cafeneaua preferata », « restaurantul preferat », aleile preferate din parcul preferat, strazile obisnuite pe care mergi, traseul obisnuit spre incolo sau spre dincolo, sms-ul de dimineata, sms-ul de seara, sms-ul de pranz si cel de dupa-amiaza. Nu trebuie sa mergi in aceleasi locuri, sa o apuci pe aceleasi cai, sa mananci acelasi lucru, sa privesti aceleasi flori in aceleasi gradini. Trebuie sa variezi, sa variezi cu disperare, ca sa te autoprotejezi anticipat. Pe cat te poti autoproteja de amintiri. Caci ele sunt acolo, se creaza oricum. Si dupa ele, hop durerea. Aici e drumul meu spre el si dinspre el. Aici e restaurantul la care ma invita de obicei. Aici e banca pe care ne opream cand ne plimbam. Aici e gradina ale carei flori le admiram. Aceasta e melodia lui. Aceasta e melodia pe care i-am dedicat-o. Aceasta e cana din care a baut. Aceasta e cartea pe care mi-a oferit-o. Acum e ora cand ne scriam. Acum e ora cand ne vedeam. Acum e ora cand dormeam, ne trezeam, ne sarutam, plecam fiecare pe drumurile lui. Acum e ora cand alegeam sa tacem. Acesta e cuvantul pe care-l rostea. Si inca o rana, si inca o rana, si inca un boicot al unui loc, al unui trotuar, al unui fel de mancare, al unei culori, al unui cuvant. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am dormit aproape tot drumul Suceava-Bucuresti. Cinci ore. M-a lasat, desi, de obicei, nu ma lasa, de obicei ma zgandareste, ca sa vorbim, sa sporovaim. Si-a dat seama ca nu-s bine. Dincolo de raceala pe care reusisem sa o fac, din plin, in prima seara, la Suceava, iesind in bluza in curtea hotelului, ma simtea ca nu-s bine. O mahnire adanca pe suflet. Nici nu-i spusesem ce, de ce, desi eram cu el in masina, la dus, cand aflasem frumoasa veste. Mi se cernise sufletul instantaneu, mi se crispasera colturile gurii, mi se intunecasera ochii. Si totusi, nu spusesem nimic. Cu un fel de resemnare in fata loviturilor vietii. Eram doar foarte preocupata… rasul mi se modificase. Nu mai putea fi atat de cristalin. Dar era bine ca nu eram la volan… Cu ironie, viata imi aducea, in aceleasi momente, in fata oameni [care sa ma ajute, care sa ma agaseze], iar eu nu doream decat sa stau intr-un colt, sa-mi ling ranile. Si sa plang, eventual. Insa n-am plans nici pana azi. Probabil, plangand, mi-ar fi putin mai bine…. N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca « a pune binele inainte » mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc. Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari. Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect. Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis. Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu… Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca…