existenta

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

Discutand, imi spune: « Nu stiu sa nu fac nimic« . Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul « indoctrinati »), in cultul muncii. Cica: « Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza. » Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu. « Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai » este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. « Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc » e o prescurtare « partizana », care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte. Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie… Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o « boala », o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab. Eu as « face nimic » cu mare talent, daca as avea o renta 🙂 Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, « as face nimic » cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori… Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta « este munca », dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea « sa stau » 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca Dumnezeu exista. Am stiut (crezut) intotdeauna, si n-am cerut demonstratii, si n-am avut indoieli, si n-am asteptat semne. N-am fost ca Arghezi, sa incerc sa am dovada palpabila… « Pentru credinţă sau pentru tagadă, Te caut darz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. […] Singuri, acum în marea ta poveste, Rămân cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor. Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” » Am stiut ca este… Si desi n-am pretins si nici macar asteptat semne, saptamana asta le-am avut. Dumnezeu exista si ma iubeste, ma are in paza. Nu m-a lasat sa ma ticnesc. M-as fi stricat la minte usor saptamana asta, as fi luat-o razna fara indoiala. Nu m-a lasat, nu mi-a permis. Mi-a trimis in fiecare zi, in fiecare seara pe cineva, care sa-mi fie aproape, sa ma tina alaturi, sa ma asculte, sa-mi mangaie metaforic tamplele, sa ma insoteasca in drumul anevoios printre ore, catre ziua de maine, catre ziua urmatoare, catre senin. Nici daca as fi ticluit lucrurile, ele nu ar fi iesit asa cum au fost. Pur si simplu perfecte, inchegate. Nici daca as fi facut un program amanuntit cu persoane si confirmari (si Dumnezeu stie cat urasc programele facute inainte, si lucrurile prea indelung planuite!), nici daca as fi planificat ora cu ora, zi cu zi, nu as fi reusit asta. In fiecare zi, cineva (una sau mai multe persoane- uneori surprinzatoare, neasteptate aparitii – sau reaparitii in viata mea), mi-au acompaniat orele lungi, orele grele, mi-au fost pavaza. M-au impiedicat (in mod constient sau inconstient) sa ies in decor. Sunt sigura ca unii din cei pe care Dumnezeu mi-i i-a trimis alaturi, nici nu stiu cat de mult au facut pentru mine. Pentru ca nu le-am spus. M-am multumit sa ma bucur ca traiesc. M-am multumit sa ma bucur ca exista acele momente, si sa inteleg rolul si rostul fiecarei clipe. Sa inteleg rostul adanc al prezentei de langa mine. Atatia oameni care m-au insotit de-a lungul anevoiaselor minute, tot atatia ingeri pazitori. Saptamana aceasta am avut mai multi ingeri pazitori decat mi-as fi putut vreodata imagina ca ma vor apara. Ingeri pazitori care au stat pavaza, poate chiar involuntar, nestiind ce rol au in acel moment, si de ce sunt acolo. Important e ca au fost. Ei au fost, eu traiesc. E deja bine asa. E deja mult. Multumesc. Nu sunt inca la liman, nu sunt inca in senin, dar stiu ca nu sunt lasata de izbeliste. Stiu ca nu-s a nimanui.  Ma inclin in fata voastra si da, recunosc, stiu. Cineva acolo sus ma iubeste si ma apara. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It