Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe.
Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează “existența”
Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre “eu”-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest “eu” și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest “eu”, și trăit ca o stare permanentă sau idealizat.
“Eu”-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. “Eu”-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. ..
De la început, “eu” se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. “Eu” se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. “Eu”-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere.
Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar “eu”-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție.
Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, “eu”-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat.
“Eu”-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, “eu”-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul “totusi”, ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e “impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului”, si ca in faza finala devine “dependent de uneltele perceptiei”, in care descopera alte limite: ale lor si personale.
Aici intervine dorinta sau mai degraba nevoia constientizarii unei origini si a unei destinatii. Inevitabil proces al cunoasterii care impinge fiinta umana la nevoi greu de satisfacut, dar a carei cheie este sublimarea nevoilor si nu satisfacerea lor, cale ce “eu” nu a gasit-o. Sau prefera inca sa o ignore, comportandu-se ca si cand nu ar fi o cale posibila.
“Eu” se simte exilat intre limitele enuntului, ca si cand cuvintele i-ar fi intins o plasa, instrainat de intuitie, ca si cand a rosti presupune a nu mai simti, si singura cale posibila de supravietuire ii este inceperea unei credinte {bineinteles in sens larg}.
Atunci “eu”-l se simte orb si surd intuitiilor, incercand sa-si domesticeasca senzatiile cu polii bine-rau, despre care nu a descoperit [inca], sau nu vrea sa vada cat de subiectivi si relativi sunt ei. Aici intervine aproape o faza de orgoliu nestapanit, “eu”-l afirmand ca face o tentativa de a cartografia armonia, ca martor obiectiv, capabil de a se situa in afara ei. “Eu”-l ignora, [din nou, repet, poate in mod voit], ca obiectivitatea umana e imposibila.
Aici se impune nevoia de menire-destinatie, si “eu”-l isi regaseste umilinta de a-si da seama ca aceasta nevoie este atavica.
Scurt moment, caci vanitatea isi recere drepturile si afirma ca “a ajuns la cel mai inalt prag al constiintei de sine”, cu rezerva ca acest sine i se pare in momentul respectiv delimitabil si definibil, ceea ce ar trebui sa-i traga semnalul de alarma in ceea ce priveste aceasta afirmatie insasi si valabilitatea sa.
Sfarsitul se apropie aici, readucandu-l pe “eu” in felicitatea starii de fericire a intuitiilor, ca intr-o zona stranie si necunoscuta prin absenta delimitarilor, pe de o parte, si tulburator de familiara prin abundenta nutrientilor, pe de alta parte. E un fel de eliberare, dse recapatare, sau mai bine zis de reinvatare a libertatii.
Pacat doar ca acest proces de ucenicie a libertatii ne priveaza de scrisul acestui “eu”. El declara ca se opreste din scris, si acesta este pretul dur si excesiv de scump pe care trebuie sa-l platim pentru ca “eu” sa reintre in armonie, fantasmagorica intrare.
Muzica intervine itnre “eu” si realitate, ca o reimpacare posibila cu lumea din jur. Dar iluziile il coplesesc, si, fara a-l deruta, il cuprind in mrejele lor, astfel “eu” pare a trai in sfarsit in armonie, intr-o armonie in care a continuat sa existe “mereu si oriunde, fara ca macar sa fiu vreodata cu adevarat.”
E prea dura miza recapatarii iluzoriei armonii. “Eu”, tu trebuie sa inveti ca poti pastra armonia, inclusiv in actul de creatie, chiar si dincolo de enunturi, sfidandu-le, stapanindu-le, invatand sa poruncesti! Enunturile nu trebuie sa inlature starea de gratie, iar tu ai capacitatea de a le domestici zicerile si a le cere acest lucru, ai ceva de dat lumii si tie insuti!
Nu intra in tacere, nu asta e calea ideala spre armonie si spre creatie, iar tu esti dator sa creezi, dator in fata ta in primul rand, si a lumii. Trebuie doar sa depasesti starea de “rusine de a scrie”
ps. am folosit in mod voluntar ca si subiect acest “eu”, pentru desemnarea personajului povestirii, nevoind sa afirm intempestiv ca este vorba despre AM si ca trairile acestea sunt stari pe care le-a incercat el insusi, desi veridicitatea senzatiilor strabate elementar dincolo de cuvinte.
AGMM, iulie 2000
Nota: am regasit acest text in cursul mutarii. Da, eu scriam asta la 26 de ani. Mi-e rusine de timpul pe care l-am irosit, traind superficialitati sau intensitati amoroase {de politica nici nu mai zic}, oricum, disipandu-mi seva in alte parti. La ora asta trebuia sa fi scris mult mai mult si mai important decat am facut-o. Da, mutarea e o revolutie. Inclusiv la nivel uman. Ma pune pe mine fata in fata cu mine cea de-acum niste ani…
N-am mai mers cu metroul de o gramada de timp, așa ca am observat și ascultat oamenii, cu atentie si interes. Doi adolescenți privind în telefonul ei la niște poze de cadouri, care mai de care, purtau o discutie. El către ea: “Ai mei nu s-au obosit niciodată sa ambaleze cadourile. Le trânteau sub brad dacă încăpeau, dacă nu, lângă, și gata.” Mda. Și uite, cu remarca asta realizez ca pana și asta se moștenește. Am ales întotdeauna extrem de atent ambalajele, pana și etichetele și snururile sau panglicile cu care le asortez. Sunt parte din cadou, si au o noima, un rost. O menire.
