nastere

Cred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte. Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem. Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere. Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 ) O samanta nu este un pom. Asa nici un embrion nu este om. A condamna o femeie sa nasca este o crima. Orice venire pe lume a unei fiinte este un miracol, dar acest miracol trebuie sa fie incuviintat de doua fiinte, parintii sai. A condamna femeile sa nasca inseamna a te intoarce in pestera, si a considera ca femeia exista doar prin dimensiunea sa de fatatoare. Sunt suficient de multe nenorocite care nasc fara sa-si dea seama ce fac, si apoi maltrateaza copiii, ii abandoneaza, sau, si mai rau, ii omoara si ii arunca la gunoi. Nu, nu am o imaginatie bolnava, s-a intamplat nu mai tarziu de azi dimineata. (nu pun link catre orori, dar asta era stire la jurnalele de dimineata: doi oameni ai strazii care cautau in gunoaie au gasit un bebelus mort aruncat acolo. Erau ei insisi oripilati si socati, asa ca inchipuiti-va cum am fost eu….) Un copil este o minune, dar un copil trebuie sa fie dorit. Altfel, va fi resimtit ca o povara in familia in care apare (daca e familie, totusi, in cel mai fericit caz, si nu mama singura) si va suferi (fara nicio vina) toata viata. I se va pune in carca lui, faptul ca exista. Prin refuzul avortului, riscati sa condamnati si copilul respectiv la nefericire. Caci nu traim nici intr-o tara care sa poata asuma cresterea copiilor nedoriti…. asa cum vedem zi de zi. Nu spun asta pentru ca ar avea vreo legatura cu mine. Eu NU am avortat niciodata, si nu as fi facut-o. Consider ca in secolul 21 si sfarsitul secolului 20, cand mi-am inceput eu viata sexuala, existau suficient de multe metode de contraceptie ca sa nu ajung la avort. Probabil, daca as fi ramas insarcinata, as fi facut copilul. Insa eu fac oarecum parte dintr-o patura favorizata, sa zicem…. Si informata. Si cu acces la diverse… Insa continui sa sustin ca avortul este bun si necesar. Avortul previne unele drame. Drama este sa vezi bebelusi morti inveliti in pungi si aruncati la tomberon. Drama este sa vezi copii nedoriti maltratati, violati, malnutriti, abandonati, aruncati pe drumuri. Aceea e adevarata drama, nu renuntarea la o sarcina nedorita. Fiecare si le stie pe ale lui, de aceea cred ca e in regula sa lasam alegerea omului. Nimeni nu poate sa stie mai bine decat cel care e in situatia respectiva. Dreptul la avort a fost un pas inainte in multe societati. Societatea franceza a fost marcata de legea Simone Veil, a IVG-ului (Interuption volontaire de la grossesse). Societatea romaneasca a fost suficient marcata inainte de 89 (cand eu eram copil), de toate avorturile ilegale practicate te miri cum si sfarsite uneori tragic. Dreptul la avort este o dovada de civilizatie. Ca eu nu as avorta, e alta poveste. La mine tine de constiinta proprie, si mai ales de ceea ce am spus mai sus: avem suficiente metode…

Cade o bomba, esti asurzit, totul arde in jur si inauntru. Dupa, nimic nu va mai fi la fel. E revolutie. Peisajul se modifica, raurile ies din matcile traditionale pentru a imprumuta alte albii, cladirile se redeseneaza, orasul arata diferit. Indragostirea e ca o revolutie. Arde totul in interior, cum ard strazile in revolutii, totul se rastoarna brusc, totul se reaseaza in alte fagase, si pe neasteptate capata alte intelesuri. Chiar si istoria proprie. Propriile amintiri. Ceea ce credeam ca stim despre noi. Dragostea reaseaza si rescrie totul. Este ca si cum atunci te nasti, in acel moment. Nici nu mai conteaza ce era inainte. Sau conteaza datele problemei doar ca sa sublimeze, sa explice, sa justifice si sa legitimeze « intamplarea », « intalnirea », impactul, povestea, miracolul, minunea, irepetabilul. Spunea cineva ca nu s-a indragostit (are aproape 28 de ani). Ce pierdere, ce pacat!  Abandonul acela e nepretuit. Revolutia aceasta care te reaseaza in alte coordonate e unul din magicele momente ale unei vieti, alaturi de a te naste si de a da viata unui om. Chiar daca  nu te mai recunosti, dupa, iti esti atat de recunoscator. Esti fiinta care a trait revolutia. Esti omul care a luat parte la miscarea aceea enorma, la cutremur, la torent. Ramane sa faci cunostinta cu tine, cel nou, sa te obisnuiesti cu dezvoltarea, si sa pasesti inainte fara teama. Dragostea e cea mai pretioasa comoara. Si cea mai solida armura impotriva oricarui rau din lume. Iar indragostirea poate sa se dezvolte frumos, sa creasca transformandu-se pe nesimtite intr-o dragoste. Nu vorbesc din carti, imi mai amintesc si eu cate ceva din viata mea :)) Asta pentru sceptici, care nu cred ca asa ceva exista, si pentru acritii de viata, care, netrecand prin indragostire, sau netraind asta in prezent, nu pot privi cu simpatie si ochi buni. Nu prea-i inteleg, dar asta e alt subiect. Eu am o admiratie deosebita pentru oamenii indragostiti, si un respect anume. Imi place sa-i vad. Aerul dintre ei vibreaza, suflul e fierbinte, iar ei parca plutesc 🙂 Pot sa-mi dau seama cum sunt si eu, vazuta din exterior 😉 De unde si expresia « in al noualea cer ». Pai cine sa mai poata atinge pamantul? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-ai privit in ochi si m-ai luat in brate. « Voulez-vous danser avec moi? » Am incuvintat, copilareste, si m-am lipit de tine. Te-am lasat sa conduci. Nu cunosteam dansul, si oricum, tu esti baiatul… Eu ma las deplin in seama ta, ma abandonez complet tie si te las sa ma calauzesti, sa ma porti in directia in care doresti, in ritmul pe care vrei sa-l imprimi, cu pasul pe care il alegi, pentru amandoi. Te las sa ma invartesti, ma abandonez in intregime in bratele tale ferme. Cateodata, chiar, inchid ochii, si te percep prin celelalte simturi. Imi place sa iti simt bratele incolacite in jurul taliei mele, mentinandu-ma ferm, dar si tandru. Cateodata, palmele tale imi ating spatele, o bucatica dezgolita de piele, si ma infior de placere. Iti simt degetele care incearca sa exploreze, apoi care revin, cuminti si ferme, in jurul taliei, pentru a ma purta intr-o avalansa de rotiri nebunesti. Mainile tale coboara apoi pe spate sub talie, in zona in care mi se nasc formele. Ma infior din nou si ma cutremur de placere. Infloresc in mine insami, imi deschid petalele. Ma mentii barbateste si totusi atat de delicat! Ma imbata dansul acesta. Iti simt rasuflarea la urechea mea, langa lob, te apropii si-mi soptesti cateva cuvinte. Radem impreuna, ne imbatam unul cu rasuflarea celuilalt. Sunt deplin cucerita, sunt deja a ta, iar tu simti asta, fara sa ti-o fi spus. O simti, probabil, din deliciul cu care ma abandonez tie, din felul in care imi incolacesc mainile in jurul gatului tau, din felul in care te tin de umeri. Daca  ai privi in ochii mei, ar fi si mai evident! Insa eu incerc sa-mi protejez privirile. Macar atat! Privirile sa ma mai desparta de tine, sa prelungesc dulcea agoniei a placerii si abandonului. Ti-am spus, inchid ochii si te urmez, orbeste, ascultandu-ti poruncile corporale, mulandu-mi miscarile pe miscarile tale, intr-o armonie niciodata atinsa pana acum. Te las sa ma conduci si mi se pare cea desavarsita poveste. Inainte de asta, nu era nimic, lumea nici macar nu era formata. Inainte de dansul acesta, era gaura neagra. Lumea  mea a inceput sa existe atunci cand m-ai luat in brate. Dupa, va fi intuneric, retezare, nimic. M-am nascut cand m-ai luat in brate, si ma voi sfarsi cand te vei desprinde de mine. Dar nu vreau sa cred ca exista un dupa. Ma vei tine in brate pana la sfarsitul lumii. Cand m-ai cuprins a fost atat de firesc, ca si cand eram facuta pe potriva bratelor tale, construita exact pentru asta. Iar pentru mine a fost atat de natural, ca si cand ma intorceam intr-un loc drag. Mi-e bine si cald in bratele tale, ma simt in siguranta… Ma ametesti, si totusi ma simt in siguranta. Ma zapacesti si totusi ma simt minunat. Ma imbeti si totusi sunt fericita. Si dansul, dansul acesta, parca il stiu de cand lumea. M-am nascut cand m-ai luat in brate. Acum iti simt degetele pipaindu-mi corpul, iar pasii tai imprima pasilor…