benzi albe

Cred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte. Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem. Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere. Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Oamenii au nevoie de proptele psihice, spirituale. De benzi albe. De separatoare. De indicatoare. De ghidari. De ghizi. Se simt nesiguri pe propriile picioare, au nevoie sa li se spuna cand, cum si ce sa faca. Liberul arbitru e o legenda in cazul unora, o notiune frumoasa, citita in carti, si vehiculata, pentru ca « da bine ». Si daca nu esti ca ei, te privesc acuzator, te judeca, te condamna. Pentru libertatea pe care nu stiu sa si-o acorde lor insisi, si care nu i-ar costa nimic. Alegand sa-si traiasca viata comod, ghidati de benzi albe, aplicand formule deja verificate, consacrate, incercate, evident ca nu au parte de trairile celor care isi croiesc calea si care pun piciorul in colb, pe drumuri nebatatorite. Culmea e ca, dupa ce aleg proptelele, ii invidiaza totusi pe cei care fac « pionierat ». Nu poti urî pe cineva doar pentru ca are curajul de a duce o viata interesanta. Nu poti invidia pe cineva pentru ca are curajul de a-si etala fericirea. Exista si incurcaturi, necazuri, amărăciuni, lacrimi, din pacate, si in viata celor care par fericiti… Si nu e corect sa invidiezi pe cineva pentru viata pe care tu insuti nu stii sa-ti dai voie sa o duci, pentru o viata pe care ti-o interzici, pentru senzatiile pe care ALEGI cu buna stiinta sa nu le gusti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It