scris

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea. Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. « Jucam fotbal prin 73« , au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari. M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile. A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: « Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta » (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: « Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea. » Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca « m-a povestit », m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine. Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor. Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand. Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate…

Saptamana trecuta am aflat cu cateva ore inainte ca trebuie sa fiu la Satu Mare. 650 km, drumuri romanesti. Insa cum « imposibil » nu exista pentru mine pana nu incerc,  am zis ca plec la drum. Evident, am regretat amar noaptea de dinainte, pierduta, caci macar pe aceea sa o fi dormit. Dormisem 4 ore, intre 4 si 8 dimineata. Si acum urma sa plec nedormita deloc, la 650 km, sa conduc o noapte intreaga, ca sa ajung la timp, in zori. Sigur, imi place sa conduc, sigur, sunt sofer bun, dar conditiile erau relativ dificile. Mama (suflet de mama!), era ingrijorata… Zis si facut, fac bagajele, fac cafeaua pentru recipientul meu fetis, si hai la drum. Cobor la masina, sa plec pentru un drum de 650 km, noaptea. Noapte neagra, ora 23. Urc la volan, demarez, si… imi trece o pisica neagra prin fata masinii. Nu sunt superstitioasa, deloc. Dar cand pleci noaptea la 650 km, nedormita, cand stii ca trebuie sa conduci toata noaptea ca sa ajungi dimineata acolo si sa continui cu o zi de munca, si vezi acea pisica neagra in fata masinii… va intreb: cat de nesuperstitioasa sa fii ca sa te prefaci ca n-ai vazut-o? Cum? Te dai jos de la volan, urci in bloc si te prefaci ca mai cobori o data? Trecusem sa vad locurile… Si-n plus drumul incepe prin bucata de autostrada spre Pitesti. Plicticos, monoton, eu obosita… Atunci au inceput sa ma traverseze ganduri negre, si o teama. Ca voi muri fara sa-l mai strang in brate. Nu ca as muri ma deranja, ci sa mor fara sa-l mai strang in brate…. Si toate mi se invarteau in cap, gandurile negre si spaimele. Ca si cand m-am dus sa vad locurile si nu le voi mai revedea. Atunci, sms catre cineva foarte apropiat. « Mi-e frica de mor, si nu spun asta des. Te rog roaga-te pentru mine sa ajung cu bine. Daca mi se intampla ceva, cauta-l si spune-i ca l-am iubit. » Am ajuns la Satu Mare. A fost cum trebuia. Am ajuns si inapoi, fara de care n-as fi scris aceste randuri. Pisica aceea neagra care se furisa m-a urmarit pe parcursul celor 1300 km, pana am parcat, duminica seara, in fata blocului. Cum a spus cineva, pisica aceea neagra a fost ingerul meu pazitor. Partea buna a lucrurilor: mi-a facut bine drumul asta, Bucuresti-Satu Mare-Zalau, Bucuresti. Nu am mai stat demult asa doar cu mine insami, atatea ore, sa nici nu citesc, sa nu scriu, sa nu ma uit la nu stiu ce pe internet, sa nu ies la plimbare. Adica niste ore fortate de stat cu tine insuti chiar fac bine. M-am gandit la o mie de lucruri, am decriptat o mie de lucruri, am inteles alta mie de lucruri, am planuit o alta mie de lucruri. Uneori, ideile bune chiar iti vin la volan. Ah, si am o noua obsesie. Fac rar obsesii pentru melodii. Acum m-am imbolnavit de una. Si de raceala, pentru ca am mers…

… atunci cand nu mai scriu, sunt un pic moarta. … atunci cand ma doare, ma inchid, sau dimpotriva, caut sa ma pun in situatii unde sa nu pot sa plang (caci exista oameni in jur, si nu se cade) …atunci cand vreau, pot. …atunci cand iubesc, sunt  fidela, neobosita, intotdeauna aproape. …atunci cand imi doresc, reusesc. …atunci cand trebuie, se intampla. …atunci cand sunt eu, scriu. Adevaruri. Sapte lucruri. Definitorii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Limite de blocaje si dezlegari… Secatuita, pana am pus mana pe stilou. Si atunci a curs, am scris. Cu atat mai de mirare cu cat nu mai scriu de mana de foarte mult timp, si aveam convingerea ferma ca daca as scrie de mana mi-as pierde 80% din capacitati, din imaginatie, din minte.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It