Împrejurări extreme și subiectivism

image

Eu ma feresc de a presupune cum as fi daca as fi pusa in situatii extreme. Tocmai pentru ca ele sunt extreme. Nu, nu imi dau cu presupusul cum ar fi daca as descoperi ca sotul meu e gay. Sau ca prietenul meu cel mai bun ar fi comis o crima. L-as ierta? L-as acoperi? L-as denunta? Sau niste grozavii despre apropiatii mei. Astea sunt fabulatii, reduceri la absurd.

Ce vreau sa spun cu asta este ca atata timp cat nu esti tu insuti intr-o situatie extrema, e total neproductiv, utopic si lipsit de aplicabilitate sa-ti inchipui cum ai reactiona. Omul e foarte surprinzator, chiar si pentru sine insusi, chiar si cand crede ca se cunoaste. Nu poti stii niciodata cum reactionezi, de ce e capabila fiinta ta in extrem, in autoaparare, sau ce percepe ea ca se intampla. Nu poti sti daca durerea ta e muta, sau violenta, sau cu represalii, sau cu jale. Nu poti sti daca un extrem iti creaza agresivitatea sau, dimpotriva, te resemnezi. Este inutil sa iti dai cu parerea, cat timp nu ai strabatut situatiile respective.

ps. dar da, durerea ta/mea e cea mai dureroasa, lacrimile tale/mele sunt cele mai sarate, nu a mai existat pe lume asa imprejurare, etc. Cunosc si eu subiectivismele astea, sunt om si nu-s nici straina, nici scutita de ele

Scrisul e ca o nastere

imaginatieCred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte.

Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem.
Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere.
Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita.

Eu in rezumat

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea.

Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. “Jucam fotbal prin 73“, au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari.
M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile.
A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: “Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta” (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: “Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea.”

Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca “m-a povestit”, m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine.

Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor.
Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand.

Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate resursele mele. Urasc razboiul, pumnii, palmele, tensiunea, ridicatul vocii. Orice manifestare violenta ma sperie, ma blocheaza, ma incranceneaza. Putine lucruri ma fac sa plang in public. Violenta e unul dintre ele.

Da, multumesc, V, a fost un bun rezumat al fiintei mele. Ai surprins din mine exact esentialul. Alaturi de iubire si de scris, de rezistenta fizica si psihica, de placerea pentru discutii, faptul ca nu suport violenta este definitoriu.