armonie

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

Am spus ca am sa scriu despre tipologia de relatii chinuitoare, submisive, masochiste. Am asistat acum cateva zile a doua oara la un comportament incalificabil al unui (aceluiasi) barbat fata de aceeasi femeie, o amica. M-a revoltat infinit. Nu ma intelegeti gresit, nu-s feminista. Imi place foarte mult galanteria masculina si nu cred in egalitate intre sexe, ci in complementaritate. Imi plac barbatii puternici si nu vreau sa conduc eu relatiile, ba chiar ma incurca sa fiu obligata sa o fac. Cand mi s-a lasat acest rol, el m-a apasat si m-a obosit, pentru a ma face chiar sa fug. Am nevoie de un barbat puternic.  Ma rog, asta e alt subiect. M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei. Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc. Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou. Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru. Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta…