jurnalist

Daca un abuz e raspandit, asta nu-l face acceptabil

13 décembre 2014

« Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media« , sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat. Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei. Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara. In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist. In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc. Ok, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂 Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste). Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este…

📌
0💬 read more

Monitorizarea e mama intelepciunii

6 octobre 2014

Scriu rar spre deloc politic (dintr-o alegere constienta). Dar hai sa scriu acum, cumva inceputul asta de campanie trebuie marcat. A dat un om (Sturzu) un comunicat in care-l preamarea pe Victor Ponta, care « depaseste in popularitate pe Facebook, lideri mari ai Europei » (sau asa ceva). Un fost coleg de presa, intrat pe pagina lui Ponta se mira (intr-o masura, justificat), de oamenii din lista lui pe care-i vazuse dand like paginii premierului: « Intru pe profilul de FB al lui Victor Ponta şi ce-mi văd ochii? Că pe Ponta îl plac mai multe persoane despre care ştiu sigur că nu i-ar da LIKE, jurnalişti, un director de la Gaz de France şi chiar un membru onorabil al PNL, care postează mereu că votează cu Iohannis. Poate nu înţeleg eu cum funcţionează FB, priviţi poza în stânga, jos. » Simplu, si nimic de mirare. In ce-i priveste pe cei din PNL, i-au dat like pe bune pe vremea USL și nu l-au luat înapoi dupa, poate si pentru ca e firesc, ca om activ politic, sa fii la curent cu ce face un competitor important. La jurnaliști, de asemenea, este normal. Nu dai like la o pagina doar pentru ca iti place, ci pentru ca vrei sa primești update-urile de la acea pagina în news feed, din rațiuni de curiozitate profesionala. Omul e totuși prim ministru, ca jurnalist e firesc sa îl « urmărești » Like-ul nu are numai rolul sau « primar » de « imi place, te plac, te vreau, sunt al tau, sunt pentru tine ». Practic, in unele cazuri, like-ul are rolul federator de a strange intr-un singur flux paginile si oamenii pentru care ai un interes (si in timp real). Altfel, intrand manual pe fiecare oricum risti sa pierzi ceva important. Cand tu te uiti la Macovei, de pilda, posteaza Ponta ceva la care ar fi bine sa reactionezi in timp util (asta e un scenariu foarte plauzibil, mai ales in campanie).  Este premier, si unul din candidatii importanti la presedintie. Nu ai cum sa-l « ignori », nu de placere/neplacere e vorba. Este normal sa-ti monitorizezi concurenta. Extins la comercial, daca as fi, de pilda, la comunicare la Carrefour, firesc ca as fi dat like la Auchan, Cora, Kaufland, etc.  Sau daca as fi la comunicare la Michelin, evident as fi urmarit ce fac Goodyear, Pirelli, etc. Informatia e putere, n-ai cum sa lupti pe o piata comuna daca nu stii ce face concurentul. Este vital sa ai idee despre actiunile sale, ca sa ai reactie, daca este nevoie. In ce priveste partea cumparatului de like-uri, cum bine observa cineva, isi fura singuri caciula cei care recurg la asta. Pentru ca algoritmul Facebook-ului face ca pagina ta sa fie afisata si in functie de rata de interactiune. Zecile de mii de like-uri cumparate sunt conturi care nu interactioneaza cu postarile paginii tale, ca atare pierzi din relevanta si ca si consecinta, si din vizibilitate (cea gratuita, neplatita). { poza este de aici } share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google…

📌
0💬 read more

Un pas, doi pasi

24 juin 2014

De mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata. Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele. Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam. Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi. Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e. Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg). Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea). Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si…

📌
5💬 read more

A scrie, scriere, scris

28 février 2013

De anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul. Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris. Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit. Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu. Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat. Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel? La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum « imbracamintea », forma, exteriorul. Nu consider ca…

📌
4💬 read more