suvoi

M-a ferit Dumnezeu sa imi dea prin cap vreodata sa-mi compar iubitii – trecuti, prezenti, viitori- (oamenii care imi stau alaturi si pe care i-am iubit sau ii iubesc). Niciodata, dar NICIODATA nu am comparat, nici macar o fractiune de secunda pe nimeni cu nimeni, ca sa rezulte un mai sus, mai jos, egal cu. Nu exista grad absolut, oamenii sunt diferiti si frumosi in diversitatea lor. Emotiile nu se pot masura, iar oamenii care le provoaca nici atat. Mai cred ca in momentul in care compari, inseamna ca nu esti desprins de trecut. Si asta nu e bine pentru cine iti sta alaturi. Fie ca e pe post de medicament (sa te ajute sa te desprinzi), fie ca e real…. insa comparatia nu trebuie sa aiba nici macar loc in mintea ta. Niciodata. Cum as putea compara o inaltare, o luminare a sufletului? cum as putea compara un strigat? o caldura? o pornire? cum as putea compara un suvoi de lacrimi, o bucurie, un suras? Cum as putea compara un hohot de ras cu altul? Cum as putea compara o inflexiune de voce cu alta? o dezlegare? Cum as putea compara vibratia? Mai prozaic si din popor, cum sa compari mar cu par? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte. Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem. Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere. Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It